În mod normal nu aș vedea sensul la a face un raport de tură pentru un traseu pe care nu pot să îl descriu, dar ținând cont de contextul special… în care m-am accidentat, mă gândesc că poate fi educativ să memorez momentul 🙂

Sâmbătă dis dis de dimineață ne-am trezit la 4 jumătate, ca să ponim spre Peretele Văii Albe. Ținteam spre cel mai lung traseu de acolo și unul dintre cele mai noi: Just Another Fucking Day.

harta_schita just another fucking day

sursă: fralpinism.ro

Bătut de Danut Ochesel și Justin Ionescu, traseul are asigurări  foarte rare, dar pe spituri… și 14 lungimi de cățărare pe fețe de conglomerat.

peretele vaii albe_circul I

În drumul nostru ni s-au alăturat și Silvia cu Cătălin, care nu cunoșteau poteca spre perete. La 6 dimineața eram în fața impozantului perete al Văii Albe, abia poleit în culorile primelor raze de soare. Sincornizare perfectă.

peretele vaii albe_alpinism

Traseul Just Another Fucking Day pornește de pe piciorul de stânca care face trecerea din Circul I al Văii Albe spre Circul al II-lea. Este “locul cel mai de jos unde poate porni un traseu în acest perete”.

just another fucking day traseu

Am găsit repede intrarea în prima lungime, cu un spit aflat la vreo 7 metri distanță de pământ. Primele două lungimi au fost ușoare și extra sumar asigurate (vreo 4 spituri per lungime de coardă).

just another fucking day peretele vaii albe

just another fucking day_valea alba

Cățărarea este tare frumoasă, pe față căzută. Regrupările sunt bine amenajate. Ne mișcam bine.

albisoarele caraiman

În a treia lungime nu am mai nimerit linia traseului. După primele două spituri, în loc să facem dreapta, am urmat linia direct în sus pe o arcadă friabilă, după care George a traversat dreapta și a descățărat spre regruparea aflată pe o brână cu iarbă. Aici am și căzut… vreo 14 metri.

În primul moment nici nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat, când m-am oprit nici nu îmi aminteam în ce traseu sunt. După primul moment de șoc (să îi spunem șoc, deși în acel moment era mai multă confuzie decât șoc) am început să îmi amintesc unde sunt. Acum aveam altă dilemă… ce caut eu tocmai în traseul ăsta? :))

Nu am apucat să mă sperii, m-am gândit mai mult că mi-am speriat rău coechipierul… care a avut cel mai bun loc din sală pentru a privi scena.

M-am uitat în jur să inventariez daunele. Am reușit să mă lovesc la un umăr și să îmi fac o rană de toată frumusețea la glezna dreaptă, cu o mică dâră de sânge prelingându-se peste espadrilă. Din fericire, nu am lovit ceva serios în dreptul gleznei și preconizez că o să îmi treacă repede… Faptul că am avut casca m-a scăpat de multe dureri de cap, la propriu și la figurat.

Am rapelat din traseu și ne-am retras, eu cu un șchiopătat care momentan îmi este trademark. Mă gândeam că dacă nu făceam rana la picior, nu eram atât de traumatizată cât să mă retrag din traseu.  Asta nu este o problemă, peretele nu pleacă de acolo. Noi avem tendința să o facem…

Ne-am întors la refugiul Coștila, unde toată lumea a fost foarte drăguță și voluntară cu mica accidentată… în timp ce unii s-au speriat de ideea că am căzut o grămadă de metri. Le sunt recunoscătoare. Deși simt mai multă presiune atunci când grupul din jurul meu se comportă ca și cum am o problemă, este reconfortant să știi că ai oameni în preajmă care te înțeleg.

Nu îmi rămâne decât să învăt din experiență…