Iarna este pe stârşite în Munţii Bucegi, când parcă nici nu a apucat să înceapă. Cu toate astea, am făcut tot posibilul ca zilele astea să ne bucurăm de zăpadă pe unde am prins-o, cum sunt căţeluşii care atunci când dau de zăpadă se cufundă din cap până la coadă în pătura albă… de parcă nu o să mai ningă niciodată :P.

Ei bine, în week-end-ul cu pricina ne-am orientat către Albişoara Gemenelor din Masivul Caraiman (soră bună cu Albişoara Crucii) şi către Cheile Râşnoavei.

 

Albisoara Gemenelor

Traseu: Buşteni – Valea Albă – Albişoara Gemenelor – şi înapoi

Primul lucru la care m-am gândit sâmbătă dimineaţa când m-am trezit? Cum să ucid alarma! Era aşaaaa de dimineaţă şi, deşi ne aştepta o tură preconizată ca fiind foarte frumoasă, somnul deficitar din ultimele zile se făcea simţit. Aşa că am mai amânat plecare cu o jumătate de oră, pentru a ajunge abia pe la ora 8 şi ceva în faţa Căminului Alpin Român. Cum ne dădeam bagajele jos din maşină apar alţi doi munţomani coloraţi, cu zâmbete largi şi parcă cu ochiii mai puţin umflaţi de somn decât ai noştri. Pentru a treia oara în ultimele 6 luni iată că mă întâlneam “în traseu” cu Cătălin Oprea care era însoţit de de Cristina. Au fost drăguţi şi ne-au însoţit până pe Valea Albă, pentru că se pare că aveau în gând să ne fie vecini şi restul zilei. Noi în Albişoara Gemenelor, ei în Albişoara Crucii.

Zăpadă nu era aşa de multă prin pădure și era foarte “udă” chiar şi la ora aceea din dimineaţă, dar oricum uşura urcarea în bocancii de iarnă.

Izvoul din Valea Albă era dezgheţat şi limpede ca lacrima. Cineva i-a construit un mic paravan ca să îl protejeze de crenguţe, frunze sau căderi directe de zăpadă.

Zăpadă mai mult sau mai puţin ioc, un vânt primăveratic s-a simţit până am dat de briza rece din Valea Albă, care era încă îngheţată. Ceea ce nu puteam spune despre zăpada din Albişoara Gemenelor. Cum am ieşit din aria de influenţă a brizei Văii Albe dintr-o dată am început să ne afundăm în zăpadă. Colţarii adunau o grămadă de zăpadă şi la un moment chiar şi pioleţii.

Faţă în faţă cu o săritoare pe care am decis să nu o ocolim, ca să fie o experienţă mai palpitantă, m-am bucurat că aproape ajung cu pioleţii în buza obstacolului. Asigur pitonul peste care dau din greşeală curăţând prizele şi când ridic mâinile, mă trezesc cu jumătate de metru mai jos şi cu o groapă de un metru adâncime  la 15cm în faţă. Mdaaaa, nu prea pare a fi iarnă…

Cu cât am urcat zăpada a fost mai maleabilă şi mai prietenoasă. Prietenoasă pentru că se lipea de pioleţi, pantaloni şi orice mai prindea. Dar fie, ăsta este muntele, mereu surprinzător, mereu gata să îţi ofere ceva nou (chiar dacă nou poate însemna o primăvară nefericit de timpurie). Noul ar putea însemna şi o restricţie de intrare pe trasee nemarcate :((

Nu am prins o limbă de zăpadă constantă, pentru că multe săritori erau cât de cât descoperite, dar în locurile esenţiale am găsit pitoane.

Urcăm noi o bucată de vreme şi devine evident faptul că Mati tot alunecă pe zăpada moale. Ah, nu v-am spus, Mati urcase doar la bocanci. Dacă prima dată mi-a ignorat invitaţia de a-şi pune colţarii, a doua oară mi-a răspuns gingaş că i-ar pune dacă i-ar avea :))). Ceeeee?? I-a uitat acasă lângă rucsac??

Prin urmare, când era bucuria mai mare că totul mersese bine şi eu viermuisem prin hornurile din Albişoara Gemenelor, nu aveam garanţia că am putea ieşi în siguranţă în coama Crestei Picătura. Dacă sus prindeam iarbă îngheţată sau gheaţă nu avea cum să iasă din vale iar eu nu ştiu exact unde iese albişoara în creastă. Aveam oare unde să regrupez pentru a-l asigura? Prin urmare, să pornim în căutarea de copăcei pentru rapeluri aletrnaţi cu zone de descăţărat.

Ce m-am bucurat că cei care defrisează prin Piatra Craiului nu au ajuns ÎNCĂ la copacii rătăciţi pe Masivul Caraiman. Încă mă mai pot baza pe rapeluri în ei 😛

 

Traseul Cezar Manea iarna

… în condiţii de primăvară

Cheile Râșnoavei sunt un stup de activitate chiar lângă Predeal. Deși zonă foarte atractivă pentru turiști, care acum trebuie să plătească o taxă de 6 lei ca să intre să se plimbe în Chei și dincolo de ele, Cheile Râșnoavei servesc de ani de zile ca poligon de antrenament pentru vânătorii de munte. Nu ştiu exact hăţişul birocratic, dar zona este clar poligon al armatei. La fel de bine, paznicul care ia banii la intrare in Chei nu şita/ nu voia să ştie angajtul cui este şi cine încasează banii pe care îi dau eu la intrare şi la ce sunt ei folosiţi.

Aici m-am cățărat prima dată la stâncă pe Muchia Măgarului, ocazie cu care am găsit unele dintre aceste gloanțe trasee de vântării de munte. În traseele de cățărare din Chei pitoanele sunt marcate cu puncte mari din vopsea roșie, pentru a facilita antrenaentele și, daca vii în timpul săptămânii, ai șanse să găsești Cheile Râsnoavei aglomerate cu soldați și fără loc pentru tine.

Dincolo de această situație (sau poate datorită ei) există persoane cărora li s-a permis să scoată bani din Chei, fie prin aplasarea de Via Ferrata, fie prize lipite pe stâncă, ancore solide pentru tiroliene sau bungee jumping ( Nu menționez kitch-ul pe care l-a născut puzderia de foișoare care atrage acum o grămadă de iubitori de grătare, dintre care unii care nu au nicio jenă în a da muzica tare toată noaptea). Cheile Râsnoavei sunt complet compromise din punct de vedere al stâncii (ca să nu spunem că este bătaie de joc acolo), așa că noii cățărători pot găsi aici măcar o foarte bună zonă de școală, cu trasee bine asigurate și la îndepicior.

Noi ne-am gândit să învăță aici ce și cum cu pioleții și colțarii la stâncă, pe un traseu mai lung, drept antrenament pentru trasee unde ne este poate impusă tehnica aceasta fără să avem drept de veto. Mai făcusem Traseul Cezar Manea vara, aşa că ştiam ce ne aşteaptă.
Dacă mai încercasem să venim aici cu 2 săptămâni înainte, când era iarnă….

iarna in cheile rasnoavei predeal

… acum primăvara era la ea acasă…

Căţărarea la pioleţi şi colţari pe porţiuni verticale este cu totul altceva decât frumuseţea şi eleganţa căţărarii de vară (cel puţin la nivelul meu). Ai nevoie de mult mai multă forţă să faci aceiaşi paşi cu fiarele ataşate şi mult mai multă încredere în elemente care nu fac parte din corpul tău şi le stăpâneşti cu mai puţină precizie. Pitoanele dese din traseul Cezar Manea se depărtau considerabil atunci când nu mai erai în espadrile 😛

Dacă mă aşteptam ca la colţari să mă descurc acceptabil, ţinând cont de experienţa pe care am acumulat-o deja, pioleţii au fost o surpriză plăcută. Acum vreo doi ani îi ţineam mai mult de formă, mai mult mă încurcau în porţiunile verticale. Acum mă surprindea cum reuşeam să agăţ fisurici şi să mă ridic pe ele. Asta nu înseamnă că nu sunt depaaarte de ceea ce mi-aş dori să pot face, însă simţeam că sunt pe drumul cel bun.

Să vă spun cât de bine merg eu la aderenţă pe colţari? Pentru asta ar trebui să povestesc cât de eficiente sunt antrenamentele de forţă în mâini ale lui Marius :))

Exceptând a doua lungime, unde am fost cam mult artificial şi am tras de sfânta buclă, chiar mi-a plăcut micul exerciţiu. Yup Yup!