Câți dintre voi v-ati temut vreodată să treceți cap de coardă un pas într-un traseu, fie el la escaladă sau alpinism? Câți dintre voi v-ați călcat pe suflet și ați făcut pasul?

Vorbeam astăzi cu un amic despre asta și mi-a amintit de un articol pe care mă gândeam să îl scriu mai demult, dar nu mă mai apucasem de el: de ce și când merg eu cap. Nu că m-ar interesa să prezint subiectul în amănunt, dar se pare ca există un volum considerabil de oameni pasionați de tema când și dacă merg eu cap de coardă (probabil doar cu scopul nobil de a mă încuraja, nu? :P). Cică nu ai voie să scrii articole de genul ăsta, este un game breaker. Am avut deseori păreri vibrante pe teme ce țin de politicile unui domeniu așa că pe moșia mea fac ce vreau.

Ce înseamnă să mergi cap la alpinism: să fii tu cel care trece primul, care pune asigurările și coarda. Te expui la cele mai mari riscuri. O cădere la alpinism înseamnă de multe ori cu totul alt impact decât o cădere la escaladă. Unii consideră asta măsura valorii în alpinism (a se citi “te cațeri degeaba dacă nu te cațeri cap“), alții consideră că asta dă satisfacția în cățărare… dar unde a rămas sintagma aia cu “fiecare se cațără din alte motive și asta face frumos sportul ăsta”? Dintr-o dată suntem toți evaluați după aceași mână de criterii.

Nu înțeleg de ce unii proiectează valorile lor asupra celorlalți. Mă gândesc că posibile motive ar putea fi:

  • frustrarea pentru neputința personală: eu nu pot, dar nici ăla nu poate;
  • un spirit competitiv înțeles straniu: ea poate, dar ea oricum [insereaza motiv aici];
  • dorința de a avea o opinie, oricât de nefundamentată prin date ar fi ea;
  • superioritatea: eu pot, dar ea/el…
  • lipsa de empatie și o analiză simplistă a oamenilor din jur;

Probabil un motiv puternic pentru care iubesc alpinismul este pentru că nu ai spectatori. Ești doar tu, coechipierul/a (dacă nu faci solo) și muntele. Sună a cliché, dar atunci chiar îți alegi tu pentru tine ce bătălii ai de gând să porți: cu teama de înălțime, cu teama că nu poți termina ce ai început, cu dorința de cool-ness, cu sentimentul ca nu te-ai realizat pe alt plan și aici este terenul tău de joacă, cu dorința de recunoaștere și lipsa de realizări în acest sens, cu sentimentul că doar aici te deconectezi, cu sentimentul că X este mai bun decât tine și vrei să îi dovedești contrariul etc. etc.

Comparația cu alți tovarăși de suferință

Este un sport în care eu nu mă compar cu alții. Am avut faza asta și m-a amărât tare fară să mă scape de temerea de a merge cap, fără să îmi trezească încrederea în mine oricât de mult mă antrenam. Nu am avut niciodată PH-ul mare (în traducere prost, dar hotărât). Am citit și cărți pe tema psihologiei sportului și deși am reținut, nu m-au ajutat. Momentul în care am făcut pasul sincer spre rolul de cap de coardă, mai mult sau mai puțin ezitant, a fost acela în care am acceptat faptul că este punctul meu slab și am înlocuit frustrarea și acel “trebuie” cu o curiozitate ieșită din comun: să vad dacă sunt chiar așa de slabă cum cred sau cum îmi sugerează alții, să văd dacă iese un pas micuț, să îmi spun că dacă nu iese nu e bai. Cum spunea un profesor bun, frica nu poate fi înlocuită decât de un alt sentiment. Așa a fost la mine.

Cumva, poate și datorită pozelor de pe Internet, poate și din cauză că în Romania nu avem încă o cultura temeinica și o tradiție a cățăratului, sportul ăsta frumos a devenit o arenă a orgoliilor, nicidecum un spațiu de încurajări, sprijin și pozitivism. Poate mulți nu am învățat încă să zicem de bine sau să ne împăcăm cu noi înșine mai întâi de toate (oricum nimeni nu știe ce ai făcut cu adevărat în traseu, te poți lăuda cu ce vrei :P). Sunt tot felul de orgolii personale care se manifestă neinvitate și pe care eu nu le-am mai simțit la fel de intense în alte comunitati de cățărători cu care am avut de-a face.

Cumva, faptul că am blog mă transformă uneori în țintă. Cine se gândește acum la expresia “qui s’excuse s’accuse” să ridice mâna sus! Hehe, nu mi-a plăcut niciodată expresia asta. Intenția bună de a încerca să explici că ai o alta opinie și să detaliezi pe subiect e taxată și cu astfel de fraze.

Să revenim…

Dar vă țin în suspans: deși am început ca un secund excelent (și mi-a plăcut tare perioada, am avut ocazia cu George să mă îndragostesc tare de alpinism fără să îmi fac multe griji privind supraviețuirea echipei :P), acum merg cap de coardă aproape în toate traseele pe care le parcurg. Uneori 30%, alteori 70%, depinde de sentimentul de moment, de dificultate, de zi, dacă s-au aliniat planetele și tot așa. Nu, nu mă interesează parerea a 98% dintre oameni despre acest aspect. Nu simt nevoia să pun pe blog informații de-astea și nici poze, pentru mine sunt cancan-ul cu care „piața” a fost educată de alți cățărători. Nu o văd valoarea supremă în alpinism și nu o vad nici pe departe ca pe singura valoare (da, este important să o poți face).

 

Am muncit și am câștigat mult în termeni de încredere în mine, curaj, viteză de cățărare, estimare de capacități proprii și nimeni altcineva decât mine nu poate să cântărească valoarea asta. Am învățat totodată că o echipă faină, care se completează, face cât greutatea în aur a unui cățărător bun cu care nu ai chimie. Mati are un mare merit aici. Când m-am închis față de celelalte voci am putut să ascult ce voia a mea. Cred că pasul ăsta ar ajuta și alte persoane să își găsească modjo-ul în a merge cap, dintre aceea care nu reacționează bine la comparațiile cu ceilalți.

Daca informațiile din blog sunt precise vis-a-vis de trasee, regrupări, schițe (cu marja de eroare a neuronilor pierduți pe drum cu tot cu amintirile) atunci consider că mi-am atins obiectivul față de tine, cititorule. Dincolo de asta este între mine și el, blogul.

O mică concluzie

Uneori mă simt atât de motivată încât îmi vine să încerc ceva ușurel de cățărat și pe ploaie și pe ninsoare și dacă se anunță vânturi biciuitoare. Cumva, mi se pare tare frumos când cineva își găsește motivația să facă cu drag ceea ce face; mă inspiră. Nu pot decât să doresc fiecăruia să găsească acel ceva care îl mișcă, care îi dă curaj să încerce cap chiar dacă tremură la gândul greșelii sau se oftică pentru că nu a ieșit. Important este să simți că ai crescut în raport cu tine, în raport cu unde vrei să ajungi. Restul este doar zgomot de fundal.

Până una alta, doresc tututor să își găsească propriul Zen. În cățărare nu cred că este ceva mai frumos decât să îți asculți vocea interioară și de acolo să construiești către ce îți dorești să faci pe viitor. Eu acolo mi-am găsit curajul, stând la un pahar de vin cu prietena sa mai conservatoare… 🙂

Namaste

nori furtuna peisaj