Traseu: Velebitaski
Amplasare: Peretele Anika Kuk, Parcul Național Paklenica, Croația
Dificultate: 6a+, S2, 350m
Echipa: Cătălin, Octavian, Ioana

Al doilea traseu din Trilogia Paklenica, după Mosoraski, Velebitaski este lăudat pentru mare diversitate de obstacole pe care ți le pune în cale în drumul spre creasta peretelui Anika Kuk.

Auzisem că este un traseu foarte frumos pentru că este foarte divers, fără a fi dur. Prin urmare, ne-am îndreptat cu mare entuziasm dimineața spre peretele Anika Kuk. Când spun dimineața mă gândesc la ora 6, cam atunci când am plecat noi din camping.

catarare croatia

Asemenea zilei precedente, am traversat râul desculță și după aceea am prins poteca de pe grohotiș care ne-a condus la indicatorul pentru traseul Velebitaski. Chiar la baza traseului este un triunghi micuț cu numele Velebitaski. Astfel, este ușor de reperat.

Descriere Traseu Velebitaski

Prima lungime pornește pe o fisură fină după care dă de vreo doi păsuleți hotărâți, mai fini, unde mi s-a părut subcotat traseul.  Nu era neapărat încurajator să pornești din prima lungime cu sentimentul că traseul este mai greu decât în schiță. Regruparea este ușor la dreapta de fisură, pe un prag comod de stâncă.
velebitaski route_anika_kuk_croatia (9)
A doua lungime traversează în dreapta regrupării și intră imediat pe teren ușor străjuit în dreapta de un horn. Iarba și lapiezurile completau experiența. Regruparea o facem într-un astfel de mic culoar săpat de apă, un pic suspendată.
În a treia lungime continuăm pe horn și apoi traversăm dreapta pe un diedru ușor. Ieșim din diedru și traversăm stânga într-un alt horn mare și super comod, în care este regruparea. Lungimile astea două sunt foarte usoare și frumoase.
  catarare in peretele nordic anika kuk
A patra lungime pornește pe crestulița care străjuiește hornul în partea stângă. Urcăm pe teren ușor doar pentru a descățăra apoi pe o aripă din stâncă. O regrupare se află la baza acestei aripi, pe o mică platformă. Corzile ajung cât să legi și lungimea a 5-a, asigurând cu bucle lungi cât să nu frece corzile, dar noi am mers clasic.
calcar paklenica
A cincea lungime este scurtă și spectaculoasă. Pornim în stânga regrupării pe o altă aripă desprinsă parțial de perete. Cătălin alege să intre în fisură încă de la început, pentru ca apoi să râmuiască până la regrupare. Regruparea este foarte specială, pe un bolovan blocat între aripă și perete.
Suuuuper faină lungimea asta. Octavian și cu mine am urcat jumătate pe fața din stânga hornului și jumătate prin horn. Pe aici rucsacul este o bătaie de cap. Plângându-mă eu că nu mă pricep la ramonaj, se trezește Cătălin să mă întrebe cum m-am descurcat în Fisura Albastră. Răspunsul prompt a fost: m-am târât. “Ah, exact asta trebuie să faci și acum” a fost sfatul luminat al partenerilor mei de cățărare :))
Lungimea a șasea debutează cu o traversare sensibilă în dreapta. Primii metri sunt sensibili pentru că este un păsuc la plecarea din regrupare și stânca este șlefuită puțin aici. După ce prinzi brâna din dreapta terenul se mai calmează pentru a te conduce la un diedru care iese într-o regrupare incomodă. Lungimea este mai susținută decât precedentele.
trilogia anika kuk, croatiaCum eram noi în regrupare și admiram priveliștea, priveliște care includea și vreo trei echipe în traseul Mosoraski, vedem cum prima dintre echipe o taie stânga pe unde ne-am rătăcit noi cu o zi în urmă. Băieții strigă la el energic să facă dreapta. Eu m-am gândit că poate echipa consideră că este prea simplu și voiau să facă traseul mai palpitant, așa că am avut ceva mustrări de conștiință că i-am îndreptat cu atâta vigoare pe ruta clasică :P. Cum, necum, echipa a revenit pe traseu și riscul să inspire și celalate două echipe a fost eliminat.
 catarare in croatia, anika kuk
A șaptea lungimea urcă pe o fisură și duce sub o surplombă, pe care o ocoleste pe stânga, în bavareză. Acum totul era ud pe aici și bavareza asta cu potențial mare de pas frumos a devenit zonă de artificial, noroc că este foarte bine asigurat traseul aici. Ieșirea este destul de fizică, cel puțin în artificial (care îți impune alt echilibru). Deasupra surplombei urcăm pe un fel de culoar săpat în stâncă, care pare a servi ca tobogan de scrugere a apei din perete. Prizele sunt fantezie, colonete sau înțepate. Este o lungime susținută, așa că păstrați piele pentru aici 🙂
Lungimea a opta continuă pe horn, cu prize mici, deosebite. Mici dantele și mici formațiuni din calcar. Nu este greu, dar este altceva. Ieșirea în regrupare are un pas tare frumos și parcă ușor mai acrobatic, pe lapiezuri. Lapiezurile astea sunt superbe la cățărare. Regruparea este suuuper comodă, ca un fotoliu.

A noua lungime traversează dreapta peste fețe ușoare și puțin spălate, spre marea fisură care se vede încă de la baza peretelui. Regruparea este in umbra fisurii.

alpinism romanesc in croatia

Lungimea a zecea alege unul dintre toboganele din stanca aflate in fisura, pe cel mai din stanga. Toboganul acesta natural, usurel, asigurat pe ici colo si slefuit de fortele naturii, ne conduce intr-o regrupare chiar la iesirea din fisura. Foarte curioasa coborarea pe un astfel de culoar din stanca,unde lasi fetele pentru forme clasice care iti pun imaginatia la munca.

Deja eram bucuroși că scoatem mai puțin timp decât în mai ușorul traseu Mosoraski și nici nu ne-am pierdut, când ne întreabă Octavian dacă să regrupeze la o clepsidră din stânca. Să tot ai noroc de-ăsta!

Dupa ieșirea din regrupare pentru a zecea lungime, Octavian a dat de o mare platformă de iarbă care se continuă printr-o față căzută superbă, brăzdată de striații. În această față era bătut un spit, așa că pe acolo am luat-o, urcând vreo 20 metri printre striații, traversând de pe un șențuleț pe altul, fără neam de asigurare. O nebunie, cățărare pentru suflet! Când s-a redus suprafața feței căzute m-am apropiat de fisura din dreapta , unde mă simțeam mai în elementul meu.

velebitaski route, croatia

Lungimea cu numărul 12  urcă pe fața cu striații din hornul mare unde punem o nucă mare (pentru că nu mai sunt asigurări pe aici) și ieșim pe bolovanii de deasupra. Gata, am ieșit în Creasta Anika Kuk pentru a doua oară și soarele nu ne-a prins în traseu. Am recuperat pe creastă

Traseul ăsta mi s-a părut superb, o mică bucățică verticală de rai… fără vegetația care ar putea să fie totuși în rai 😛

calcar croatia

Un peisaj selenar ne întâmpină. Vegetație ascunsă printre falii tăioase, creste ascuțite care își odihnesc spinarea la soare, stâncă poroasă care îți macină pielea și… frumos. Eram înconjurați de frumos. De liniște. Liniștea Mării Adriatice pe de-o parte și liniștea munților din Parcul Național Paklenica pe cealaltă parte. Coasta Dalmației îmi amintea iarăși că întruchipează o vacanță aproape completă pentru un cățărător. Lipsea colțișorul cu zăpadă.

Trecem din nou pe la căsuța cu mesaje, unde mai facem o însemnare, după care coborâ agale pe marcajul care ne aduce din nou la intrarea în Velebitaski. Un circuit frumos, spun eu. Să intrăm cu picioarele apă la trecerea râului devine acum o desfătare. Pe partea cealaltă un cuplu rezolva un rebus în sursurul răului. Ce drăguuuuț.

Ne reîntâlnim jos cu Vio, care avea propriile-i aventuri de împărtășit. Ea avea curajul ei propriu, să se plimbe singură prin munți și să descopere locuri cu totul nescunocute.

După două zile cu vreme capricioasă, se pare că eram răsfățați acum cu vreme superbă și cu energie excelentă de cățărat. Mai aveam totuși o provocare, cel de-al treilea traseu din Trilogia Paklenica și teoretic cel mai greu: Klin.

 

Ce am făcut în restul vacanței din Croația: