Alex Prigoană face parte din tânăra generație de cățărători din Cluj. Ardealul are o comunitate puternică ce pare să își aibă centrul în acest oraș. Deși merge la cățărat doar de câțiva ani, doar în ultimul an Alex a parcurs 3 din cele 6 cele mai grele fețe nordice din Alpi (Grandes Jorasses și Eiger cu Mihnea Prundeanu, Cima Grande cu Adi Vlad) și are în palmares numeroase trasee emblematice din cei mai înalți pereți din România. Altfel, el a mai participat la expediții din afara Europei, printre care în America de Sud (Vârful Alpamayo) sau Himalaya (vârful Baghirati II).

alex prigoana pe fata nordica a Eigerului

1. Ești “ceea ce te cațeri”?

Sunt unele momente în care sunt doar ceea ce mă cațăr. E nevoie ca mulți factori să se alinieze pentru asta: să fie un traseu frumos, nu prea greu, nu prea ușor, să am un coechpier pe aceeași lungime de undă (nu doar de coardă), un cadru idilic și vreme bună. Unele trasee nu mă lasă să fiu mai mult decît acel traseu. Îmi cer totul, dau totul și devin în consecință acel traseu.

E adevărat că alpinismul îmi ocupă tot mai mult și mai mult din timp. Pentru că mă motivează trasee tot mai tari care necesită mult antrenament, pregătire și logistică. N-ar fi departe de adevăr dacă aș spune că încet-încet am senzația că viața începe să mi se învîrtă în jurul cățăratului. Fără nicio urmă de premeditare, așa s-au potrivit lucrurile.

Pe lîngă “ceea ce mă cațăr” mai sunt și toboșar și practic o meserie de programator.

2. Membru al unui club montan/ sportiv?

Da, sunt membru al Clubului Alpin Român, secția Universitară Cluj.

3. De ce?

Pentru că acolo am întîlnit un colectiv și în special o mînă de oameni cărora le datorez toată educația mea montantă. De cînd merg pe munte o fac în grup, într-un colectiv. Recent, descoperind alpinismul, acel colectiv s-a restrîns. Poate pentru că e mai puțină lume care practică acest sport, dar cu siguranță și pentru că sportul e de așa natură încît încurajează solitudinea. Cauzele sunt de multe ori logistice dar uneori și poetice.

Din păcate, găsesc tot mai puține ocazii de a practica alpinism în cadrul CAR. Rămîn membru al clubului pentru că, în ciuda faptul că mi-ar plăcea, nu reușesc și probabil nu voi reuși niciodată să dau înapoi atît cît am primit. Simt că aparțin aici și, de ce nu, poate că întîmplător voi mai inspira cîte un membru sau altul, așa cum am fost și eu inspirat de către “cei mai bătrîni”. Fără ei n-aș fi descoperit acest sport și cu siguranță n-aș fi crezut că lucrurile pe care le fac acum sunt posibile. Nu că ar fi vreo performanță după vreun standard modern dar reprezintă cu siguranță o performanță pentru felul în care priveam eu lucrurile acum, să zic, 5 ani.

alex prigoana, interviu alpinism (8)

4. De ce te temi cel mai tare (în sportul ăsta)?

De faptul că o să mă consume. Uneori pune stăpînire pe mine în așa fel încît risc să-mi rănesc persoanele dragi, să-mi neglijez prietenii și celălalte pasiuni. Are toate caracteristicile unei adicții de drog: îmi consumă toți banii și îmi face viața personală un haos. Bineînțeles, mi-e frică și de toate pericolele ce te pasc în perete: căderi de pietre, asigurări proaste, crevase, că nu voi putea trece, că nu mă voi putea întoarce, frig, vînt și în special foame!

5. Trei cățărători care te inspiră 

Fără intenția de a face vreo dedicație de dragoste sau cere în căsătorie, cățărătorul care m-a inspirat cel mai mult este Mihnea Prundeanu. Pentru detereminarea cu care își trăiește pasiunea, pentru îndrăzneala cu care își alege traseele, pentru capacitatea de a crede în ceochipier și în consecință cantitatea enormă de încredere cu care îl investește. Nu știu dacă o face orbește sau are un criteriu riguros de selecție. Pentru că poate să facă un începător să se simtă puternic și pentru că are răbdare și suficient spirit de sacrificiu să ducă la capăt planuri mărețe cu persoane care nu au dovedit altfel că ar fi capabile de așa ceva. Aș putea să-l numesc cu ușurință un mentor. Chiar dacă acum mă cațăr cot la cot cu el mai am multe de învățat în ceea ce privește mentalitatea de cățărător.

Îi numesc la urmă pe Hermann Buhl, pentru dîrzenia sa și pentru capacitatea de a continua atunci cînd lucrurile par pierdute și pe Heinrich Harrer pentru poezie.

6. Ce te motivează?

Ieșirea din zona de confort, relația cu coechipierul și starea de relaxare pe care o ai în viața de zi cu zi, conștient că problemele mici nu sunt probleme odată ce ai avut de-a face și cu probleme adevărate. Istoria unui tarseu “mare”, linia frumoasă, expunerea, aventura. La escaladă mă motivează mișcări frumoase și zone pitorești.

Rar m-am simțit demotivat. Cred că doar evenimente din viața personală ar putea. Poate că dacă aș simți că coechipierul nu se bucură la fel de mult ca și mine, m-aș simți demotivat.

7. Cum îți alegi o zonă de cățărare pentru vacanță?

Îmi place să las cățăratul să mă poarte peste tot prin lume. E mai fain să “văd lumea” dacă am și un scop în spatele căruia să mă justific. Îmi mai ia din presiune. Atunci cînd, inevitabil, lucrurile merg prost, măcar știu de ce sunt aici. Așadar, caut să schimb pe cît pot de mult zona fără să mă abțin la raza de bătaie. Să ajung în zone cu culturi noi, climă nouă și cu un obiectiv de cățărat rezonabil.

alex prigoana, interviu formatie nava mama, fluturi pe asfalt

8. Cum îți alegi echipamentul?

Am devenit religios în privința greutății. Light is right!

9. Ai inițiat vreun începător în sportul ăsta?

Da. Mai puțini decît mi-ar plăcea. Am făcut, ocazional, cîte un traseu ușor cu cîte un începător, dar puțini practică acum în mod regulat acest sport. Este ceva ce cu siguranță am să încerc pe viitor fiindcă am senzația că am vocație didactică.

10. Ce calități ți se par de prețuit la un cățărător?

  • Simțul umorului (face toată experiența unui traseu mult mai plăcută)
  • Pasiunea (să-i facă plăcere să se cațere, e contagios)
  • Viziunea (prin asta înțeleg capacitatea de a seta obiective îndrăznețe, creative și realizabile)
  • Siguranță pe sine (nu inconștientă, apreciez dacă văd frică în ochii partenerului într-o situație periculoasă)
  • Calmul/răbdarea chiar și după oboseală
  • Viteza la deplasare/manevre.

11. De ce crezi că este nevoie pentru creșterea sportului în România?

De mai mulți practicanți. Odată cu creșterea numărului de practicanți ar apărea și resurse financiare. Cu resurse financiare s-ar atinge performanțe mai mari care ar crește impactul media care ar stimula mai mulți începători crescînd numărul de participanți. În consecință consider că suntem blocați într-un cerc închis. Așteptăm o minune 🙂

12. La ce nu ai renunța pentru cățărat?

Renunț la una-alta pentru cîte o tură de cățărărat mereu, dar fac și reversul. Recunosc că mi-e greu să mă organizez în așa fel încît să am timp de toate mai ales cînd sunt nevoit să mă împart între cățărat, muzică și o meserie de programator. Nici nu mai zic de toată gama de lucruri pe care “mi-ar plăcea să le fac”. La nivel de principiu nu aș reununța niciodată la persoanele dragi și nici la muzică (la cele două trupe în care activez ca toboșar) [edit de la Ioana: Nava Mamă & Fluturi pe Asfalt]. Evident, aș prefera să nu trebuiască să aleg.

alex prigoana, interviu alpinism (10)13. Ce nu te întreabă nimeni, dar ai vrea să răspunzi?

La refugiul Coștila: “Ce mai faci?”

14. Care este răspunsul?

“Bine, voi?”

15. Cel mai periculos moment din cățărare, cum ai trecut peste el?

Cel mai periculos moment din cățărare a fost în Col Maudit, mai 2014. Eram rătăciți în white-out, epuizați după Creasta Küffner, expuși în plină furtună, cu vînt puternic și n-am reușit să găsim retragerea spre Col du Midi. Orbecăind prin platou, legați în coardă, fără să ne vedem măcar unul pe altul, încercam să coborîm o pantă care ni se părea a fi ceea ce căutam cînd am simțit că brusc mi se întinde coarda. M-am aruncat pe piolet, degeaba, frînam greu în pulver, noroc că Alex și Miță au reușit să se oprească și ei. Plecase avalanșa.

N-aveam de ales, era prea riscant să coborîm pînă cînd nu se limpezește dar dacă mai stăteam aici în vînt urma să ne ia hipotermia. Așa că am sunat la “prietenii noștri” de la PGHM în timp ce în paralel săpam o groapă în zăpadă cu ajutorul vasului de primus. Prin telefon ni s-a spus că n-au cum să ne ridice cu elicopterul (nici nu ne așteptam) și că cel mai bine ar fi să facem bivuac. Știam că n-avem cum să rezistăm unui bivuac în furtuna asta iar săpatul cu vasul de primus părea să ne ia o veșnicie. Cînd situația părea mai puturoasă a apărut o deschidere în white-out. Mare noroc! Ne-am putut orienta, am profitat și am prins “poteca” spre Col du Midi. Doar că poteca presupunea să traversăm toată fața de sub Mont Blanc du Tacul încărcată cu zăpada ce a dost adusă de furtună. Între timp apăruse și elicopterul care ne supraveghea traversarea expusă. Ne-au sunat să ne spună că sunt cu ochii pe noi. Toată scena devenea foarte epică. Ne-au mai dat ceva curaj dar n-a fost frumos să traversăm. La fiecare pas care mi se scufunda pînă la genunchi în zăpada instabilă îmi imaginam cum întreaga față va pleca și în scurt timp, totul va fi gata.
Din fericire a ținut. Abia ne mai mișcam, ne motiva doar gîndul că în Col du Midi ne așteaptă cortul pe care-l lăsasem. Erau doar urme de cort, distrus de furtună. Sub urmele de cort cineva ne-a lăsat o sticlă de apă și două conserve de pește. Au fost divine.

Au fost momente în care am simțit că mă lupt la modul cel mai serios cu hipotermia și cu degerături. Îmi pierdusem o mănușa pe creastă și am fost nevoit să stau cu mîna în buzunarul de la pufoaică, încercînd să o protejez de vînt. Am făcut multe greșeli care au dus la situația respectivă: am pornit într-un traseu lung în 3, pe condiții proaste de zăpadă și pe vreme ciudată (în mare parte white-out); nu ne-am documentat suficient despre traseu și l-am pierdut, de două ori; am plecat tîrziu din Bivuac de la Fourche, tot din cauza vremii. Toate astea au dus la faptul că am fost forțați să facem bivuac undeva după Point de l’Androsace și să ieșim din traseu a doua zi, pe vreme proastă.

16. Escaladă vs. alpinism?

Alpinism. Nici nu vroiam să aud de escaladă pînă acum 2 ani. Acum înțeleg că tehnica pe care o dobîndesc la escaladă îmi dezleagă pereți mari și frumoși

17. Care este cea mai faină urare pe care ai auzit-o la cățărat?

Tatăl meu: Aveți grijă! Nu întindeți coarda!

18. Spune-mi trei cățărătoare care ți se par faine

Ioana Acsinia, Flutureledepiatră și, nu în ultimul rînd, Ioana Acsinia 🙂

Pe Alex îl puteți găsi și pe Facebook (atunci când nu își ține închis contul): aici