La finalul lui noiembrie se desfășoară una dintre cele mai îndrăgite competiții de cățărare din București, Vertical Step Maraton. Evenimentul a crescut deja în ultimii ani și tot mai mulți cățărători se înscriu la cele două probe: escaladă și bouldering.

Pentru a câștiga competiția trebuie ca rezultatele însumate pentru cele două probe să adune cel mai mare punctaj.

Cum nu m-au atras niciodată competițiile, tensiunea creată de ele, nici nu m-am gândit că voi ajunge pe acolo. Mă gândeam că mare parte din trasee va fi oricum acolo și după competiție și le pot încerca. Asta până la minivacanța de final de noiembrie, când prognoza meteo anunța vreme aiurea pentru munte prin toată țara și la bulgari. În cazul ăsta, iată-mă înscrisă la competiție, mai mult pentru că Alex era curios cum se desfășoară.

Noh, ce să îi fac acum? Să văd cum arată o competiție de escaladă la panou, nu?

Cum eu nu fac trasee peste 7a, mă încadram la categoria rookies. Alex intra la master. Asta a fost prima problemă, pentru că în cazul ăsta ziua cu proba de escaladă la rookies era ziua de boulder la master. Alex a găsit totuși timpul și energia să mă fileze pe câteva trasee. Proba de escaladă, cea la care mă și pricep mai bine, mi s-a părut foarte frumoasă. Nu eram mulți participanți așa că nu așteptam mult la coadă, erau trasee noi și era o atmosferă de concurență frumoasă. Lumea împărtășea planuri la cum a trecut ici și colo, ne încurajam reciproc, ne bucuram pentru viectoriile celuilalt. Sau cel puțin așa am simțit eu proba.

Am câștigat proba de escaladă pentru rookies, împărțind locul 1 cu Roxana. Alex a ieșit la mijlocul clasamentului de master la bouldering. Amândoi ne-am distrat în prima zi și ne-a plăcut atmosfera.

În a doua zi nu am mai participat, am ales să îl filez pe Alex, lucru care nu s-a dovedit la fel de ușor pe cât aș fi intuit. Asta mă aduce și la ce nu mi-a plăcut la această competiție. Între participanți se generase o tensiune care nu mi se pare că avea prea mare legătură sportivitatea, acel fair play al englezilor.

Prea puține trasee pentru câți participanți erau la master, s-au făcut cozi. Doar că se pare că nu toți cățărătorii consideră că regulile sunt și pentru ei și, dacă au șanse mai mari să câștige, unii cățărători par să simtă nevoia și dreptul de a-i trata pe ceilalți ca pe cineva care ar trebui să se sacrifice pentru bine lor. Mai în clar, unii oameni care se băgau în fața altora la cozi, care aruncau cuvinte pline de presiune sau care ocupau traseul foarte mult – să îl lucreze – când aveau la coadă încă nu știu câți sportivi. Am avut un moment în care am simțit că înțeleg de ce organizatorii – ca la Formula 1 – trebuie ca în fiecare an să găsească metode noi de a realiza regulamente riguroase, cât să nu se permită prea multe derapaje. Drept urmare camerele de luat vederi pentru cei care mai îndoaie rezultatele la probele de bouldering. Asta însă cred ă ține și de calitatea oamenilor, indiferent cât de duri sunt organizatorii.

Astfel, am stat alături de Alex, filându-l când mai prindea câte un traseu liber.

competitie sala vertical spirit, vertical step maraton 2015 (6)

Deși nu sunt o amatoare de competiții, am remarcat totuși că se poate genera o atmosferă frumoasă la astfel de evenimente, motivantă. Parcă mă dau mai mult, mai motivată datorită atmosferei generale de veselie și încurjare și să nu mai spun că se adună cunoscuți din toată țara. Poate anul acesta mă voi înscrie la una de stâncă, să văd cum este atmosfera și la competițiile în aer liber 🙂