Sunt o ființă cu picioarele pe pământ. Nu la modul figurat, ci la cel propriu. Toate sporturile pe care le practic sunt pe sol. Dacă sunt lăsată la apă am șanse mari să văd fundul mării și nu neapărat pentru că vreau să explorez epavele de acolo. Să spunem că la înot mai am multe de învățat. Așa că ideea ca anul acesta să merg în Delta Dunării cu caiacul mi s-a părut o schimbare faină. Ceva nou.

Tura urma să fie alături de prietenii lui Tibi, sub grija și organizarea lui Florin Petre. Florin este cățărător, pe lângă turele pe care le organizează în Deltă toată vara. Ne știam, mi-a dat un plus de încredere ca o să fie fain.

Coordonate:

  • 4 zile în Deltă, cu caiacul
  • plecare cu caiacele din Mila 23 cu punct terminus Sulina
  • dormit doar la cort, în 3 locuri diferite: pe o insulă în inima Deltei, pe grindul Letea, pe plajă în Sulina
  • la cină am mâncat mereu bunătățuri specifice Deletei. De fiecare dată altceva. De fiecare dată am avut în cantități imense. Delicios
  • Imaginile frumoase sunt de Georgiana și Tibi. Alea oribiloase, cu telefonul, de je

Așa că iată-ne miercuri în Tulcea, preluați cu barca până în Mila 23, de unde aveam să începem o nouă aventură. Aveam emoții când am văzut caiacul care avea să îmi fie partener următoarele 4 zile. Roșu, suplu și fâșneț pe apă. Începusem bine, reușisem să îmi structurez bagajele cât să încapă excelent în compartimente. Sacii de gunoi să trăiască!

Puzzle de caiace și niște rațe care să ne oftice cu ce bine se mișcă pe apă:

Cu caiacul în Delta Dunării - caiacele lui Florin

Nici nu am plecat bine și o barcă cu motor mi-a umplut caiacul de apă. Cum a virat pe canal cu viteză, nu ne-a văzut și a pus frână târziu. Valurile mari, venite dintr-un unghi nefericit, mi-au făcut duș. Așa am aflat că ideal este să întâmpini valurile perpendicular, să nu le lași să te destabilizeze. Te pot răsturna.

De pe Dunărea Veche am intrat rapid pe mici poteci acvatice, uneori vâslind printre nuferi, alteori prin portaluri de stuf sau pe sub sălcii. Conta de unde bate vântul, dacă suntem sau nu contra curentului, dacă sunt sau nu valuri. Două nopți am campat pe o insuliță în inima Deltei, o noapte la Letea și o noapte pe plaja din Sulina. În fiecare zi am vâslit un pic mai mult cu ultima zi ajungând la 29km.

Îmi plăcea să fiu pe apă, ca într-o coajă de nucă care mă putea duce oriunde. Nu neapărat rapid, nu neapărat fix pe direcția intenționată, dar oriunde 😛

în împărăția apelor din Delta Dunării cu caiacul. De pe Dunărea Veche

Am aflat rapid tot felul de lucruri interesante:

  1. Se răstoarnă ușor un caiac? Unii ar zice că nu, că trebuie să depui mult efort. La noi au fost vreo 3 scufundări, care mai de care mai artistică. Deci sacii de gunoi sunt sacri în biserica din stuf a Deltei. Poate eram noi mai talentați, poate relația noastră cu crengile de deasupra apei poate fi îmbunătățită. Cine știe?
  2. Cum am grijă de telefon? Poți să îl ții în husă de protecție la apă, nu o să fie de folos să îl găsești dacă l-ai scăpat din caiac. Cum a aflat unul dintre băieți, mâlul și vegetația de pe fundul apei nu te ajută să găsești un telefon, oricât te-ai pricepe la scufundări. Dar măcar nu s-a udat 😛
  3. Cum să mă îmbrac? Mi-a părut mai avantajos să am mereu mânecă lungă, ceva pe cap și musai ochelari de soare. O cămașă de in și o pălărie de zână a bălții au rezolvat asta. Am folosit cremă cu factor de protecție 30 și tot m-am super bronzat. Soarele oglindit din toate unghiurile te ajută să te simți în lumina reflectoarelor. Ca pe ghețar.
    1. Un mic truc: înainte să intru în caiac îmi cufundam cămașa în apă. Experiența de vâslit prin soare devenea mult mai plăcută și răcoroasă. Mi-a părut rău că nu am aflat de asta de la început.
  4. Încercarea mea de a nu mânca zahăr procesat a fost absolut și cu desăvârșire inutilă. A durat fix până la prima pungă deschisă de cineva din grup. Degeaba încercam să mă abțin când lumea din jur avea tot felul de bunătățuri și biscuiți hipsterești (mă uit la tine, Tibi!). Nu te mai minți, Ioana, nu poți rezista dulciurilor!
  5. E greu cu vâslitul? Aș spune că există o tehnică de bază și apoi sunt tot felul de situații specifice, mai rare, unde vâslitul nu mai este atât de boem. Însă Florin ne-a explicat de fiecare dată ce avem de făcut. Cel mai interesant a fost când a trebuit să depășim un vârtej pentru a trece de pe un canal secundar pe brațul Sulina al Dunării

Am campat două seri pe o insuliță înconjurată de stuf și primul lucru pe care l-am făcut când am “parcat” a fost să pun cortul. Încă nu știam că nu este așa de rea treaba cu țânțarii, am zis să fiu precaută. Am făcut o tabără de bază acolo de unde să explorăm. Acolo am văzut cât de senin este cerul noaptea cu milioanele sale de stele, cum ies racii noaptea să se hrănească, cât de bună este mămăliga făcută cu apă din Deltă sau cât de linișitoare poate fi seara pe ponton după o zi de vâslit.

campat în Delta Dunării, cu caiacele / kayaking

Cum am mâncat în grup mare și am avut numai specialități din Deltă, am ajuns să ne bucurăm zilnic de tot felul de moduri în care se gătește peștele, în cantități obscene. Oribil, oribil, nu v-ar fi plăcut deloc, vă asigur:

pește gătit cu specific de Delta Dunării. cu caiacele

Pădurea Letea

Cu vâslitul am ajuns în a treia zi în Pădurea Letea. Mai fusesem acolo, dar niciodată nu am explorat atât de mult zona. Am campat în sat și am pornit la plimbare.

Vacile sălbatice din Letea 😛

vacile semi-sălbatice din pădurea Letea. Vedere din caiac

Ne-a explicat Florin istoria locului, cum vechea pădure este acum înconjurată de o pădure nouă, plantată ca să oprească deșertificarea. Cum vechea pădure, cu copacii contorsionați, este formată din pâlcuri de copaci micuți, plasați în mici depresiuni înconjurate de nisip. Datorită pădurii protectoare, vechile dune s-au cam înierbat pe alocuri. Am văzut și cai sălbăticiți. Și cumva s-au potrivit bine lucrurile, să intrăm în pădure la apus.

Pădurea Letea la apus, cu caiacele prin Delta Dunării

Cum fix atunci hoardele de țânțari ieșeau la cină, am prins o super viteză la întoarcere intonând mantra “orice-ar fi, nu te opri”. Norocul nostru, fix aceea să fie seara cu cei mai mulți țânțari. Poate știu și ei să stea în Letea, unde fluxul constant de turiști le aduce hrană multă.

Câteva momente importante pentru mine:

Vâslitul

În prima zi, mi-am dat eu seama spre final de zi, după mai mulți kilometri, padelam prost. Dacă am niște grupe musculare pe care sunt cât de cât antrenată, sunt cele ale umerilor și brațelor. Teoretic m-ar ajuta la vâslit. Doar că eram muuuult în urma tuturor la un moment și nu înțelegeam de ce pare că dau aproximativ în gol. Pe lângă asta, și simțeam cum îmi ard mușchii de la efort.

A fost de mare ajutor că Tibi, văzând probabil că mă zbat ca un pește pe uscat, mi-a dat răbdător câteva sfaturi care au schimbat vântul în favoarea mea. O mică modificare de unghi și de balans și dintr-o dată am simțit că s-a eliberat mult din presiunea de pe mușchi și am și început să alunec mai repede pe apă. Ca prin minune. Sau, mă rog, încă o dovadă că acolo unde tehnică nu e, nimic nu e.

Următoarea zi am dat-o în alte bărci, am luat-o un pic cam mult înainte. Entuziasmul că mă pot mișca mai repede și o oarecare teamă să nu rămân la kilometri în urmă. Poate și plăcerea de a-mi testa un pic capacitatea și limita de viteză și rezistență. În următoarele zile m-am mai reglat și am rămas mai aproape de grup.

Cu caiacul în Delta Dunării - Ioana Acsinia

Liniștea

Poate cel mai deosebit moment a fost când am ieșit la apus pe lac, într-o atmosferă suuuper liniștită, fără vânt, fără alți oameni în jur. Apa era ca o oglindă pe care se auzeau fâșâitul caiacului care aluneca pe oglinda apei, stropii de apă ridicați de padelă, care se întorceau în lac, și sunetul păsărilor care ieșiseră să se hrănească. Nu mai era arșiță și totul era scăldat în lumina caldă a apusului. Atâta liniște și calm, în cu totul alt ritm.

Nu cred că aș putea să trăiesc toata viața în ritmul acela, îmi plac vibrația și pulsul societății, al oamenilor, dar schimbarea ocazională de cadență accesează emoții din mine pe care alte medii nu le ating la fel de mult. Și ce pauză faină a fost

Liniștea de la apus, culori pastel peste Delta Dunării cu caiacul / kayaking

grădina secretă din stuf, cu caiacul în Delta Dunării

Țânțarii

Din câte povești auzisem, mă așteptam ca întâlnirea cu țânțarii să fie o experiență sensibilă de tipul Zombie Apocalypse. În realitate, țânțarii, ființe moderne și comode, își programau mesele dimineața (nu am aflat la ce oră pentru că nu am fost niciodată trează la acea oră – probabil răsăritul) și seara, la apus. În cazul nostru, pe la ora 9. Și nici atunci nu a fost așa de horror. Și m-aș fi prins dacă era horror, am grupa de sânge a donatorilor universali!

Ce e drept, nu insistam să îmi testez norocul. De vreo două ori am intrat în cort să citesc o oră și apoi am revenit la grup când se calma situația.

Mai surprinzător mi s-a părut că în mijlocul zilei, dacă mă poziționam cu caiacul sub vreo salcie, ieșeau hoardele de țânțari pentru o gustare.

A fost bine că nu a fost rău. Așa de rău cu țânțarii. Aveam un spray anti-țânțari primit de la o prietenă care, aplicat accidental pe ojă, reușise să o cojească. Bun, siguuur nu avea cum să fie apetisant pentru insecte :)))

la umbra unei salcii căzute în Delta Dunării cu caiacul

Compania

Happines only real when shared este mesajul care mi-a rămas cel mai puternic din cartea Into the Wild. Și se aplică în fiecare din călătoriile mele, în așa de multe feluri. M-am bucurat să îl am aproape pe Tibi, cu umorul lui sec într-o lume a apelor, și să cunosc alți oameni interesanți.

Marea inspirație a fost să îl avem pe Florin drept coordonator, o persoană caldă care a încercat mereu să ne ajute și să se adapteze nevoilor foarte diferite, în același timp arătându-ne din drumusețile Deltei. Cred că l-am exasperat uneori, cu atâtea personalități puternice in grup, dar el a #rezistat cu stoicism, calm și fermitate.

Poză de grup cu caiacele în delta dunarii, kayaking

Tibi, în unele din puținele dăți în care m-a prins din urmă. Ahahaha. Glumăăăă

Delta Dunării

Delta este mediul ăsta atipic unde apa unui râu se sparge și se drenează, lăsându-și din depozite înainte de a intra în mare. Are un ritm al său, se mișcă, crește, își schimbă canalele și își protejează creaturile. Este un paradis al păsărilor.

Cum vâselam prin soare vedeam deasupra noastră cum își iau zborul stoluri de zeci sau sute de pelicani care umpleau cerul. Și ce sentiment copleșitor să vezi un stol de sute de cormorani și lebede care își iau zborul imediat cum te simt. Cormorani care se scufundau după pește și ieșeau pe celalată parte a caiacului, păsări care plonjau de la distanță în apă, în picaj când își vedeau prada. Șerpi de apă, pui de lișițe care ciguleau prin stuf, pescăruși albaștri (Kingfisher) care străluceau intens în lumina soarelui. Ce frenezie de activitate, de viață. Superb.

Mi s-a părut trist și îngrijor cum exploatarea Deltei, pentru pește, pentru turism, făcută fără un plan sau o structură, o vătămează. Ca să contribuim la a păstra, pe cât posibil, nebuna asta de frumuețe, vă recomand că dacă ajungeți în Delta Dunării să:

  1. Angajați bărci mici pentru a vizita canalele Deltei. Barcile mari teoretic nu au voie să intre pe canale mici și bărcile cu motor au limitare de viteză. Nu înseamnă că le respectă. Nu înseamnă că sunt pedepsiți. Dar Delta este pedepsită. Motoarele mari distrug vegetația (apa din Deltă nu este foarte adâncă), poluează fonic și vegetația dizolocată schimbă echilibrul zonei. Din goana de a vedea cât mai mult, cât mai repede (acest ‘bifat” de obiective și experiențe) oamenii distrug ceea ce apreciază.
  2. Rezistați tentației de a rupe nuferi. Par redundant de mulți pe alocuri și parcă nu se observă că rupi unul. Unii o fac din teribilism. Nuferii se închid super repede după ce sunt rupți și le-ați curmat viața degeaba. Sunt flori protejate și nu degeaba.
  3. Dacă găsiți cuiburi nu le deranjați, unele păsări își părăsesc cuibul dacă simt invadatori. Odinioară pelicanii erau vânați pentru că făceau competiție pescarilor, cu zecile de kilograme de pește pe care le pot mânca zilnic.
  4. Nu aruncați gunoaie sau țigări în apă. Mi s-a blocat neuronul singuratic când am văzut căpitanul bărcii de la Sulina Trans care arunca mucurile de țigară direct în Dunăre. Și nu accidental. Să trăiești acolo, să nu respecți minim mediul în care trăiești sau pășești deși vedem peste tot cât sufocă gunoaiele noastre natura. Grrr

Ajunși în Sulina, la înâlnirea cu apa sărată a Mării Negre, mă simțeam un pic obosită. Dar și parcă tocmai îmi intrasem într-un ritm și îmi părea un pic rău că ne luăm la revedere de la caiace. A fost o schimbare faină de activitate într-un loc foarte fain.

La întâlnirea dintre Delta Dunării și Marea Neagră, cu caiacul.