Nisipul. Nisipul este pretutindeni în Iordania, pe stradă, în hainele din rucsac, în cafea, în adierile vântului. Îl simțeam în porii pielii de cum am ieșit din aerport, în cei 50 de metri până la autobuz deja mi se îmbibase în haine. Mă uitam în jur, lăsându-mă să absorb informația înconjurătoare foarte diferită de ce aveam acasă. Singura mea dorință când mă uitam la oameni și la peisaj era să nu pun etichete, să mă las surprinsă și încântată fără să vin cu prejudecățile și catalogorile culturii mele. Altă lume, alte obiceiuri, voiam doar să fiu curioasă și prezentă acolo.
“Cu ce mergeți de la autobuz la cazare?”
“Pe jos”
“E prea cald!” spune el și își pune mâinile în cap, parcă în semn de exasperare, parcă prietenos.
Îl intrigasem oricum pe șoferul de autobuz că venisem doar cu bagaje de mână pentru 5 zile. El credea că 4, mi s-a părut prea complicat să îi explic cum reușisem bagajele minimaliste. Și nu, nu cred că era prea cald. Însă, cu siguranță, nu era nici cel mai ușor lucru de făcut.
Yep, cam asta e relația mea cu înțelegerea și respectarea regulilor în general :))
Dealurile aride, copacii austeri, înclinați de vânt, decorul auriu. Da, căldura nu era mereu un prieten bun pe aceste meleaguri. Mi-a fost dragă din prima atmosfera Iordaniei. Contrastul. Oamenii, căldura, liniștea și totodată forfota în acea lume aridă, aproape fără vegetație.
Logistică din aeroport:
Din aeroport este un autobuz care pleacă spre centura orașului (the circles sunt defapt niște sensuri giratorii de pe această șosea), cam din oră în oră. Programul este afișat pe o gheretă mică la ieșirea din aeroport. Important de știut este că dacă ai bagaj mare, pe care îl pui în portbagajul autobuzului, șoferul nu te va lăsa să cobori decât în unul dintre aceste giratorii sau la capăt de drum. Traficul e infernal și nu vrea să staționeze mult pe drum.
Șoferul ne-a luat în grijă pe toți, puișorii lui occidentali transportați, și avea grijă să ne oprească în care cerc îi spuneam că vrem. Dacă nu uita. Cum a fost cu noi.
Oamenii
Mă simțeam privită. Poate cum și eu îi priveam pe ei. Curiozitate, ușoară anxietate. În acest oraș cu 9 milioane de locuitori am încercat să mergem și pe străzile mai puțin aglomerate de turiști, mai autentice. Copii se jucau nestingheriți în stradă, oamenii stăteau să se relaxeze în fața magaznelor, viața își vedea de cursul ei. Asta când nu se opreau localnicii, cu aprobarea noastră, să facă selfie cu noi.
Când ne-am oprit să luăm apă de la magazin domnul din restaurantul micuț de lângă a venit să ne ofere două pahare sigilate de apă, înclinându-se. M-am înclinat și eu, în lipsa unei alte limbi comune care să îmi exprime aprecierea. Și cu acea mică înclinare deja mi-era drag locul și oamenii primitori. Tocmai primisem cadou apă, ca ospitalitate, într-o țară unde apa nu este mereu ușor de găsit.
Și am avut apoi mai multe interacțiuni unde am simțit o super deschidere la vorbă, la socializare. În general, simțeam oamenii ca foarte prietenoși. Remarcam cum uneori introduceau fraze să îți ofere un serviciu sau să îți vândă ceva și mă tot întrebam dacă ăsta este spiritul lor, unde această demarcație occidentală între relații financiare și relații interumane este trasată destul de clar, nu se aplica la ei. Sau dacă făaceau asta doar cu noi, pentru că turiști.
“Vreți să cumpărați ceva? Ofertă specială doar pentru dumneavoastră.” Cam în ritmul ăsta am obținut câteva oferte de mers cu taxi-ul până în aeroport, pe un interval foaaarte divers de prețuri, toate “speciale pentru noi”. Nu ne citeau suficient de bine cât să își dea seama că aveam de gând să luăm autobuzul spre aeroport.
Este cultura în care pare că dacă nu înveți să zici “nu” o să pleci cu multe lucruri acasă. Și prin lucruri nu mă refer bani, pentru că pe ăia sigur nu o să îi mai ai.
Vestimentația
Țară musulmană, era cumva inevitabil să mă întreb dacă este sigură pentru călătorii pentru o femeie. Zona asta a lumii nu este cunoscută pentru sentimentul puternic de egalitate dintre femei și bărbați. Iar prima dilemă era cum să mă îmbrac. Să îmi acopăr capul sau nu? Momentan aveam o șapcă, mă proteja de soarele neiertător. Dar, era acceptabil pentru ei?
Trecem peste glumele dacă să merg în spatele bărbatului sau în față, pe locurile unde încă mai sunt mine din război. Nu ajunsesem cu dilemele atât de departe.
Mi-a venit în ajutor recepționierul, un domn glumeț, prietenos, care ne-a împărtășit oricâte secrete am dorit să știm despre Amman. Nu aveam de ce să îmi acopăr capul, sunt în siguranță, spune el. Așa am și simțit apoi. În timp ce în anumite cartiere ale orașului fetele se îmbrăcau la fel de îndrazneț ca în Europa, în altele toate doamnele purtau burka. Chiar dacă nu se potrivea cu valorile mele, aș fi purtat liniștită o eșarfă ca să nu le jignesc tradițiile și sentimentele.
“Întinde degetele de la mână” mă invită beduinul
Îl ascult
“Sunt toate la fel?”
“…nu”
“Așa sunt și oamenii, nici unul nu este la fel ca celălalt”
Am ales să port o eșarfă mai târziu în călătorie pentru utilitatea minunată de a mă izola de razele necruțătoare ale soarelui. Am simțit-o mult mai practică decât o pălărie sau o șapcă.
Capitala
Am simțit Amman-ul plin de contraste. Pe o stradă eram într-un cartier modern, cu pavaje, intersecții pline de vegetație, maagzine pretențioase, localuri de noapte cu muzică nouă și oameni îmbrăcați modern. Pe strada de lângă vegetația lăsa locul magazinașelor mici cu de toate, restaurantelor înghesuite, treptelor abrupte și chiar lipsa trotuarului, gunoaie, localuri de shisha și oameni îmbrăcați în straie lungi, unduitoare ca valurile mării și femei cu capul acoperit.
Găzduiește peste jumătate din populația țării. Înghesuit pe o serie de dealuri, aproape fără vegetație, dar plin de case albe. Transportul în comun este rar și imprevizibil așa că locuitorii păreau că recurg cel mai des la mașini personale sau taxi. Ziua, mersul părea mai mult în apanajul turiștilor și al copiilor care se întâlneau în mijlocul străduțelor.
mirajul apei apare adesea prin Amman
Mă uitam în jur și mă minunam cum tot ritmul era diferit. Era haos, erau gunoaie peste tot, toate casele arătau la fel sub soarele torid. Trepte abrupte care ascundeau scurtături. Trepte care duceau în fundături, muncitori negri din cap pînă în picioare care lucrau în magazine de cărbuni pentru shisha, parfumuri orientale.
Trecerile de pietoni sunt rare și arareori utile. Traficul îmi amintea de Asia, acolo unde fiecare se strecoară cum poate, mașini sau oameni. Dacă aveam PHul mare (“prost, dar hotărât”) și intram în traversare, mașinile opreau sau ne ocoleau. Dacă așteptam să oprească cineva proactiv nu opreau decât dacă voiau să îți ofere servicii de taximetrie. Practic, înveți ori să fii curajos în pofida situației, ori să ai încredere nemărginită că șoferii vor opri. Și așa naști credința în ceva 😀
Aproape niciun copac. Cum puteau să supraviețuiască fără vegetație? Parcă totul devenea mai serios, mai grav, fără ea.
Cred că din graffitiuri și arta stradală poți să observi adesea care sunt preocupările comunității locale. Poate mai mult decât preocupări. Simbolurile, strigătul de ajutor sau revolta. Peste tot prin Amman mi se părea că văd urmele mirajului apei, setea pentru acea resursă atât de pârjolită de soare aici, dar și dragostea pentru nisip:
Dacă soarele dădea viață orașului, lipsa soarelui dădea o altă viață. Cum se stingea soarele apărea o altă față a orașului. Se deschideau și alte magazine în afară de cele care prelucrau tutunul parfumat de shisha. Oamenii începeau să se miște, să cumpere, să râdă și să iasă pe stradă. Asta în sunetul de fundal în care era chemarea la rugăciune. A câta pe ziua aia? Se auzea extrem de frumos peste dealuri, acea voce melodioasă care spunea ceva despre cum Alah o să facă nush-ce-minuni.
Cardamon, cuișoare, scorțișoară, trandafir și alte minunății orientale. Până și cafeaua o fierbeau la ibric direct cu mirodenii în ea. Peste tot mirosea minunat. Probabil cum mirosea și acum secole, când aurul traficat în zonă era tămâia pe care negutorii nabateni o transportau spre lumea ortodoxă.
Mâncarea
Delicioasă, mai ales pentru vegetarieni, vegetariani aspiranți sau vegetariani-forțați-de-împrejurări-și-grup-social. Legume, rădăcini, semințe, fructe amestecate cu mirodenii, se mânca cu mâna sau între două bucăți de lipie.
Contactul ăsta neintermediat cu mâncarea deschidea mai mult atmosfera, apropia oamenii. Parcă la ei nu a prins curentul cultural occidental în care am vrut să ne îndepărtăm de contactul cu pământul și cu trecutul prin intermediul tacâmurilor.
Între aceste mici șocuri și explorări culturale am fost în Petra. Care a fost, pentru mine, wow!
Leave A Reply