Cunoaște comunitatea cățărătorilor: Mihnea Rădulescu

Mihnea Rădulescu, “Paleu”, este unul dintre alpiniștii cu multă experiență din România.

Participant la expediția care a dus la premiera românească pe optmiarul Makalu, alături de Alex Găvan, numeroase premiere de iarnă în România, trasee considerate mai dificile în Alpi, precum Beyond Good and Evil sau rutele din marii pereți nordici, cățărat în Patagonia și în multe alte locuri din lume. Acestea sunt doar câteva din poveștile pe care le are de spus Mihnea Rădulescu. Mai jos l-am întrebat câteva lucruri, dar acestea doar ating subiecte cu mare adâncime. Rămâne la îndemâna fiecăruia să afle mai mult 🙂

1. Cum ai ajuns să te cațeri?

M-am născut într-o familie de iubitori ai muntelui. Pe când aveam 5 ani tatăl meu m-a prins cățărându-mă pe un bolovan, legat cu un cablu de telefon. Apoi o vecină m-a pârât că am sărit de pe un bloc pe altul. Așa că am început să mă cațăr cu el și prietenii lui. Microbul s-a instalat rapid și nu a mai existat cale de vindecare. Mai bine de 30 de ani de la infestare, mă cațăr cu aceași bucurie și pasiune ca la început.

2. Ești “ceea ce te cațeri”?

Timpul petrecut prin pereții din Coștila, din România și din lumea întragă, cu prieteni incredibili, m-a modelat iremediabil. Am devenit ceea ce sunt astăzi, mare parte din cauza cățăratului.

3. Trei cățărători care te inspiră 

Ar fi mai mulți, dar pentru a îți răspunde la întrebare sunt nevoit să fac o selecție : Walter Bonatti, Reinhold Messner și Mark Twigth. De ce ? Respectul acordat muntelui, etica, onestitate. Au împins limitele alpinismului cu mult dincolo de vremea lor și au venit de fiecare dată acasă. Au stat drepți ca brazii în fața tuturor furtunilor (mai cu seamă în fața celor pornite de cei din generația lor) și și-au continuat drumul, câteodată singuri, împotriva tuturor. Timpul le-a dat dreptate și ideile lor au devenit model de etică în lumea alpinismului adevărat. Astăzi călcăm în continuare pe urmele lor.

4. Ești unul dintre cățărătorii cu experiență în Coștila. Cum vezi că s-a modificat cățărarea acolo de-a lungul timpului?

Sunt un produs al Coștilei, acolo am crescut între prieteni, am învățat să mă cațăr în orice condiții.

Când am început să venim la Coștila a trebuit să descoperim totul noi înșine. Singurul topo al traseelor din Coștila era cel al lui Walter Kargel. Toate traseele erau reprezentate cu o linie dreaptă plină cu cerculețe (regrupări). Între cerculețe era tot timpul notat [gradul] V, maxim VI. Cei din generația dinaintea noastră ori se lăsaseră, ori fugiseră din țară. Doar unul mai rezista, și rezista în continuare. Îl găsiți și acum, ori la Coștila, ori în alți munți, ori la sala de cățărat ce îi aparține. Și nu prea are planuri de pensie. Ne-am cățărat cum știam noi, întâi trăgând de toate pitoanele, apoi incercand sa facem cat mai mult la liber. Apoi am început să facem trasee uitate, iarna, iar în final, parte normală a evoluției, am bătut traseele noastre.

Din păcate văd o involuție și nu o evoluție: aceleași cuie ruginite, pene de lemn, lume din ce în ce mai puțină. Escalada sportivă și boulderingul sunt mai populare. Și este normal, gândindu-ne că, deși suntem în 2015, lumea se cațără tot pe pitoanele, țevile și penele de lemn de acum 60 de ani. Comunitatea trebuie să înțeleagă că stăbunii noștri au bătut traseele cu ceea ce au avut ei mai bun pe acasă. Nu cred că au pus întai pitoanele la ruginit într-un lighean cu apă, le-au lăsat acolo 2 ani, și după le-au bătut în fisuri ca să fie mai periculos. Deci, dacă vrem să evoluăm, să atragem noua generație și să popularizăm zona trebuie investit și refăcute majoritatea traseelor. Nu cred că sunt mai mult de 2-3 echipe străine pe an care să se cațere în Coștila. Desigur, sunt și voi fi în continuare adeptul cățăratului trad (frienduri, nuci), dar calitatea rocii și specificul majorității traseelor existente nu se pretează. Trebuie să învăăăm din experiența altora, să mergem să ne cățărăm în zone asemănătoare, Mallos Riglos de exemplu, și să încetăm să cârpim și să facem totul dupa cum ne duce capul.

Avem o responsabilitate față de cei ce or să ne calce pe urme și sper să nu ne judece pentru ceea ce nu am făcut.

5. S-a modificat de-a lungul timpului modul in care privești alpinismul? Dacă da, cum?

Modul de ansamblu, nu. Stilul da. Fast and light (măcar light dacă nu fast). Am tremurat de frig de câteva ori.

6. Membru al unui club sportiv? De ce?

Clubul Alpin Francez. Chamonix. Trăiesc în Franța iar, când nu sunt plecat prin munții lumii, aici e terenul meu de joacă.

7. De ce crezi că este nevoie pentru creșterea sportului în România?

De viziune, etică și modestie. Și motivație. Nici lipsa banilor, nici lipsa antrenorilor, nu țin escalada și alpinismul în loc. S-au făcut progrese mari, au apărut săli de cățărat în mai toate orasele mari, salariile nu mai sunt aceleași ca în urmă cu 15-20 de ani, dar din păcate oportunismul finaciar și falsele scuze împiedică comunitatea românească să evolueze. Trebuie să fim sinceri cu noi și cu ceilalți și să nu invocăm lipsa oportunităților și a banilor… Câteva exemple, cu toate că știu că o să îmi atrag dușmani :

Campionatul Mondial de Cățărare pe Gheață. Am avut oportunitatea să avem una dintre cele mai mari și complexe structuri artificiale, să organizăm cupa și campionatul mondial de cățărare pe gheață, să îi aducem printre noi pe cei mai buni cățărători pe gheață. Am avut și bani, sponsori și parteneri. Nu am învățat nimic de la ei. Din contră, am decis că nu e bună, nu ne ajută la nimic și am aruncat totul la gunoi. Acum escalada pe gheață se pregătește să devină sport olimpic. Fără noi.

Petzl Roc Trip – România. O mulțime de talente locale nu au venit la Herculane, pentru că nu a venit Chris Sharma. Și cei ce au venit au stat în colțul lor în loc să profite, să vorbească, să se cațere și să își facă contacte printre cățărătorii de nivel mondial prezenți. Petzl Roc Trip se organizeză o data la 2 ani, aproape de fiacare dată în altă țară. Sunt în jur de 200 de țări în lume iar înmulțirea cu 2 e simplă. Următoarea va fi peste 400 de ani.

Sunt oameni care cer sponsorizări de mii de euro să își petreacă vacanța în Alpi să facă creasta Hornli din Matterhorn, ruta normală a Mont Blancului sau nu știu ce traseu de 3 zile cu schiurile de tură și pretind că este o performanță. Și îi primesc. Iar dacă nu primesc, se plâng că nu sunt fonduri, nu sunt susținuți. Frații Smidt, la premiera feței nordice, în anii ‘30, au venit cu bicicleta din Munchen. Cunosc o mulțime de cățărători și alpiniști cu realizări incomparabil mai valoroase decât românii, care dorm în mașină ca să își poată strânge bani de expediții și de cățărat. Există o falsă impresie că alpiniștii și cățărătorii din străinătate au posibilități financiare ilimitate. Cunosc personal oameni care au primit Pioletul de Aur sau cu trasee de 8c/9a la activ care au tricoul rupt și dorm în camion. În țările cu tradiție, dacă ceri bani să mergi în excursie pe Matterhorn, nu te bagă nimeni în seamă.

Gullich, Messner, Bonatti, Edlinger, Berhault nu au avut antrenori, nici foarte mulți bani în perioada lor de început.

Cred că românii trebuie să iasa mai mult la cățărat în străinătate, să își facă contacte puternice cu comunitățile din alte părți ale lumii, să își găsească obiective îndrăznețe și să încerce.

8. Care simți că este cea mai mare realizare a ta în materie de cățărare? 

Nu cred ca există cea mai mare realizare, dar am câteva amintiri care mă bucură de fiecare dată când mă gândesc: Premiera Flamningo cu Ioni, Premiera de iarnă a traseului Galiani cu Ioni, Integrala Coștilei (Fisura Albastră, Fisura Mult Dorită, Scorpionul și Trei Surplombe) în mai puțin de 24 de ore cu Mardare, Beyond Good and Evil în Aiguilles des Pelerins cu Sorin Nichiforiuc… lista e lungă.

9. Poveșteste-ne un pic despre un moment foarte stresant la cățărat. Cum ai trecut prin și peste el?

Cu Ioni (Ionuț Mânzatu). Am fost criticați că am stricat traseul Suzana și că nu se mai poate cățăra (a se citi nu se mai poate trage din cui în cui) după ce am schimbat pitoanele ruginite, plumbii și penele de lemn cu spituri. Așa că am decis să îl facem iarna, după ninsoare, în bocanci. Ieșind sus pe Țancul Mic, am hotărât să facem rapel pe Hardy. M-a convins ușor, era logic, tot în jos. După primul sau al doilea rapel, amândoi în regrupare sub o surplombă, și ușor diagonal dreapta față de linia de rapel, nu ne-am înțeles între noi cine ține capătul corzilor, așa că le-am lăsat. Amândoi. Corzile atârnau la vreo 6-8 m în stânga noastră. Eram singuri la refugiu deci nu putea nimeni să vină în ajutorul nostru. Ne-am salvat singuri, făcând un lanț din toate buclele și balansându-ne până am reușit să pescuim corzile cu pioletul. Am continuat rapelurile și râdem și acum când ne aducem aminte.

10. Poveșteste-ne un pic despre un moment fain alături de un partener de cățărare. De ce a fost fain?

Premiera de iarnă a traseului Galliani, cu Ioni. La 3 dimineața ne-am trezit să mergem în Speranței, dar cei 15-20 cm de zăpadă proaspătă ne-au trimis înapoi în refugiu, pe priciuri. Câteva ore mai târziu, ne-am hotărât că trebuie să facem un traseu și am decis să mergem în traseul Galiani. Un start gros de zăpadă acoperea toate fețele căzute. Am muncit amândoi toată ziua, am căzut de nenumărate ori, am luptat pentru fiecare centimetru, ne-am încurajat și împins reciproc iar cand unul dintre noi nu mai putea, celălalt îi lua locul. Într-un final, degerați, plini de sânge pe mâini, am ieșit în creastă. A doua zi dimineața nu puteam să ne mai închidem șireturile bocancilor datorită rănilor la mâini. Dar eram fericiți.

11. Cum reușești să balansezi viața de familie, profesia și cățărarea?

Le iau, le amestec și le împart în 3. Sunt serios, nu glumesc. Din fericire Ioana, soția mea, se cațără. Deci doar profesia mă împiedică să mă cațăr cât și când mi-aș dori. Dar am găsit o soluție și la asta și colegii mă înțeleg.

12. La ce nu ai renunța pentru cățărat?

La viață. Prefer să mă cațăr cât mai mult. Intrăm într-un cerc vicios aici.

Pe Mihnea îl puteți contacta pe profilul lui de Facebook.