Valcelul Picaturii, Valea Grecului & toamna in Bucegi

O tură de toamnă în Munţii Bucegi, cu încercare de urcare pe Creasta Picăturii prin Vâlcelul Picăturii şi o plimbare spre Cabana Diham.

Traseu Sâmbătă: pârtia Kalinderu – Valea Albă – Vâlcelul Poieniței (și înapoi)
Traseu Duminică: Azuga – Valea Grecului – Vârful Grecu – cabana Dihamul Militar – cabana Diham – cabana Poiana Izvoarelor – Gura Diham
Perioada: 27 – 28 Octombrie 2012

Vâlcelul Picăturii

Creasta Picăturii este una dintre crestele lungi şi nu foarte dificile din Bucegi. Din câte am auzit, principala problemă este dată de orientarea pe creastă, pe care poţi bălăuri cu spor.

Vârful Picăturii este foarte vizibil şi foarte estetic observat dinspre refugiul Coştila şi din Peretele Văii Albe… nu ai cum să nu îţi doreşti să vezi priveliştea şi de pe partea cealaltă a gardului :P. În virtutea acesti fapt, cum s-ar spune, am pornit dimineaţa din Buşteni cu destinaţia spre… înălţimi!

Doar că marţi reuşisem la antrenamente să îmi stric cumva spatele, căpătând o suuuper durere. Asta pentru că în ultimul timp m-am antrenat mult… dar aparent prost! :P. Două zile am fost complet pe pioneze şi în week-end m-am încăpăţânat ca, dacă tot mi-am schimbat toate planurile, măcar să mă plimb frumos prin peisajul de toamnă.

Muntele fumega sub bătaia vântului…

Pornim urcarea pe Pârtia Kalinderu care a înlocuit frumuseţe de codru. Undeva între stâlpul cu nr 4 şi stâlpul cu nr. 5 cotim dreapta pe o potecă abia profilată. Poteca ne conduce pe curbă de nivel până în Valea Seacă a Caraimanului (prima valea mare pe care o întâlnim)

Valea Seacă a Caraimanului..

Continuăm pe potecă până întâlnim Valea Albă. Nu aveam cum să o ratăm, malul ei este foarte abrupt. De aici ştiam că ar trebui să urcăm paralel cu Valea Albă pentru ca mai sus să pornim pe primul vâlcel.

Aici ne-am cam pierdut şi am pornit în cercetare. Până la urmă am găsit acel ultim vâlcel înainte de Valea Albă.

Peisajul era de o frumuseţe deosebită. Ningea cu frunze peste tot în jurul nostru. Ah… toamna!

Vâlcelul Picăturii a pornit o urcare printre frunze şi copaci, un pic abruptă, dar deloc grea. Abia la capătul lui ne-am dat seama că nu mergeam corect şi că adevăratul Vălcel al Picăturii era unpic mai în stânga noastră. N-a fost pagubă atât de mare, am făcut traversarea uşor printr-o şa şi oricum urcasem pe teren uşor.

Alex pe linia corectă a Vâlcelului Picăturii, pe care se găsesc câteva săritori uşoare care pot fi ocolite. În spatele nostru se ridica plafonul de nori, care se îngroşase toată dimineaţa aducând prieteni din Valea Rea a Munților Baiului.

Dl. Mihai Voitescu 😛

Eh, acesta este momentul în care am constatat că ne mişcasem greu cu orientarea şi nu ne-am fi încadrat în ploaia de ora 18. Sau… ne încadram prea bine. Totodată, spatele reîncepuse să mă electrocuteze la mişcări care implicau căţărare iar asta nu era o veste bună… din Creasta Picăturii te retragi greu odată ce ai intrat.

Prin urmare, coborâm încetişor în pădure şi admiram cât de rapid schimbau norii peisajul.

Revenim în pădure, unde ne pierdem intenţionat. Era prea frumoasă ca să nu ne jucăm pe acolo.

Poteca evidentă… nu?

La 3 jumătate frontul de aer rece anunţa inevitabilul: începea ploaia, cu aproape trei ore mai devreme decât fusese prognozată. În 5 minute munţii dispăruseră în marea de nori. Nu ar fi fost plăcut să fim prinşi de ploaia asta în mijlocul crestei.

Valea Grecului şi Vârful Grecului

Duminică erau anunțate ploi mai serioase decât sâmbătă și care se desfășurau pe tot parcursul zilei. Cu toate acestea îmi era tare dor de plimbare la munte, de a merge toată ziua și a vedea cât mai multe lucrui. O ploaie nu va sta în calea fericirii mele! Prin urmare, am convenit să încercăm un traseu care parțial nu ne era cunoscut și care era practicabil și pe ploaie.

Din spatele gării din Azuga pornește un drum forestier marcat cu triunghi galben. Aparent neumblat, acoperit cu covor de toamnă, drumul ne-a condus câteva minute pe lângă tăietorii de lemne care contribuiau la defrișarea pădurii (bună dimineața și vouă!). Mai apoi drumul s-a transformat pas cu pas într-o vale prin care curgea un pârâiaș ascuns de frunze: Valea Grecului.

Un melc în pat de toamnă…

Valea Grecului nu este abruptă, fiind întreruptă doar pe ici pe colo de câte un buștean căzut.  În a doua jumătate a traseului valea se bifurcă, marcajul urmând firul stâng.

Fiind ușurică valea, am uitat la un moment să ne uităm după marcaj și nu am remarcat că acesta cotise ușor stânga, pentru a urma o urcare mai lină pe curbă de nivel. Am mers drept în sus și ne-am reîntâlnit cu triunghiul galben chiar aproape de șaua Vârfului Grecul.

Flori înviorate de ploaia de peste noapte.

Un foșnet ușor ne-a indicat mișcarea leneșă a unei salamandre, care a încercat să se ascundă printre frunze. Era suuuper frumoasă și bine camuflată în culorile de toamnă.

Nu m-am uitat la ceas, dar cert este că nu ne-a luat mult până în șaua Vârful Grecului. Hotrărâsem în sinea mea să fie o ieşre fără ceas, după o vară în care m-am uitat constant la ceas în trasee.

Aici un marcaj ruginit ne indica… ceva. Nu am înțeles noi exact ce, dar fiind doar două direcții am presupus că ne indica unde este Cabana Diham.

În spatele nostru nori negri puneau de-o petrecere la munte. Prevesteau ei ceva, dar cu siguranță nu lucruri însorite pentru călători 🙂

În urmă a început să se dezlănțuie iadul: parcă venea un stol de drujbe mobile. Erau defapt 3 motocicliști care așa înțelegeau să se bucure de munte și de natură: să polueze fonic jumătate de masiv și să treacă ca niște păuni admirați pe lângă călătorii care îi priveau defapt cu antipatie.

Poteca noastră urma curba de nivel, scoțându-ne în mici puncte de belvedere. Deasupra, vântul dinspre Bucșoiu biciuia copacii lăsați deja fără frunze în zona aceasta expusă.

O stână părăsită unde poteca coboară stânga, prin pădure.

O suuuper priveliște spre Masivul Bucșoiul, asediat de nori pufoși. Acolo siiigur ploua!

Cele două fronturi de nori se priveau faţă în faţă.

Coborâm printr-o mare de frunze şi o lumină caldă de toamnă.

Cabana Dihamul Militar sau Cabana Vânătorilor de Munte.

După ce trecem de Cabana Dihamul Militar începe să ne plouă mărunt, cu soare. După scurta repriză… un curcubeu!

Masivul Postăvarul, într-o ramă naturală.

Peisaje de toamnă sub un cer presărat cu nori pufoşi 😀

Cabana Diham, la care nu am coborât după ce am auzit cât de multă gălăgie era acolo.

Norii întunecă Masivul Postăvarul…

… în timp ce Bucşoiul abia dacă mai era vizibil. Deasupra lui a fost vreme urâtă toată ziua.

De aici am continuat poteca pe marcaj punct roşu, care ne-a trecut dealul, spre Cabana Poiana Izvoarelor. La jumătatea drumului marcajul se bifurcă, punctul roşu continuă spre Pichetul Roşu şi crucea albastră spre Cabana Poiana Izvoarelor. Noi am urmat marcajul din urmă.

De partea cealaltă a muntelui: ploaie. Te-ai gândi că, fiind atât de expusă zona şi cu norii atât de jos, te poţi teme de fulgere. Noi însă stăteam liniştiţii, erau alţi candidaţi mult mai eligibili pentru a se împrietenii cu fulgere… 😛

Atmosferă întunecată pe lângă Cabana Poiana Izvoarelor, care a ajuns să fie foarte roz şi foarte neprimitoare. Acum cabana este împrejmuită din toate părţile cu gard din sârmă.

Cabană roz de Bucegi 😀

La coborâre motocicliştii şi conducătorii de ATV era de-a dreptul iritanţi. În ziua de astăzi trebuie să mergi pe trasee nemarcate ca să ai parte de un pic de respect pentru natură? Interesant este că această specie de şoferi se consideră de-a dreptul admirată când trece pe lîngă tine. Ba îşi mai turează puţin motoarele enervante. Oare este legal să circule în voie pe munte?

După o coborîre zgomotoasă prin pădure ajungem la resortul de linişte şi frumuseţe alpină: Gura Diham.

Aş fi avut chef să merg mult mai mult, era aşa de plăcută drumeţia. Doar că timpul ne presa să ajungem la tren. Ce să-i faci atunci când nu ai maşina? 🙂

A fost o p limbare super drăguţă şi uşoară care cred că este foarte fain de făcut iarna. Nu ştiu exact câte ore ne-a luat, nu am vrut să calculez!