A de la accidentare sportivă
A venit vara, sezonul minunat pentru cățărători în care își pot folosi tot antrenamentul de escaladă pentru a parcurge traseele visate iarna. Doar că ce faci atunci când fix la începutul verii te accidentezi? Nu mă întrebam asta… până nu mi s-a întâmplat. Puteam să mă mai cațăr după asta? Depinde ce doctor întrebi…
A început cu o tură în Alpi în toamnă, când mi-am forțat cel mai probabil un tendon de la mâna dreaptă. Și-a revenit el parțial până acum vreo două luni și să trosnească încheietura când eram în Fluturele de Piatră. Ironic, nu?
M-am întristat, m-am revoltat, m-am înfuriat că fix acum se întâmplă, mă măcina și în același timp mă resemnam ușor, toate în mintea mea. O să fac tot ce trebuie să își revină și să mă întorc la cățărat. Am ajuns la un medic fizioterapeut sportiv (din fericire și el cățărător) și am primit verdictul: subluxație la încheietura dreaptă. Mi-a pus la loc încheietura și m-a trecut la ședințe de fizioterapie. Am fost și la un al doilea medic, pentru o a doua părere, la Spitalul Universitar București. Doamna dărguță din cabinet m-a întrebat dacă nu vreau să mă apuc de alt sport :D. Croșetat? Suuuper.
Eu aveam să iau în seamă doar prima opinie așa că am devenit disciplina întruchipată. Urăsc să mă trezesc dis de dimineața. Mă trezeam dis de dimineața ca să merg la fizioterapie. Evit medicamentele acolo unde nu este neapărat nevoie de ele, beam în fiecare dimineață o băutură care avea gust de mochetă, pentru articulații. Abia simțeam că mai cresc un pic în gradul de cățărare, am încetat să merg la sală. Mă durea îcheietura și dacă o flexam să ridic ceva de pe birou. Au fost cățărători drăguți, precum Adi din Aiud, care mi-au dat și indicații cum ar trebui să îmi încălzesc încheietura înainte de efort.
După două săptămâni de fizioterapie încă mă deranja, dar stabilisem deja vacanța din Dolomiți și nu voiam să ratez. M-am resemnat că o să merg doar la trekking, dar că poate este o mică lecție bună pentru a mă opri și altfel asupra călătoriilor, asupra munților. Greu să faci asta când te macină dorința și te umbresc pereții Alpilor. Norocul și ghinionul meu a fost coechipierul, Norocul pentru că era suficient de motivat cât să mă ambiționeze să încerc totuși să mă cațăr, chiar pe trasee mai ușoare, Ghinionul pentru că o dată ce începi să te uiți prin cărțile de schițe nu ai cum să nu te frustrezi că ai fi putut să încerci traseul X dacă erai în forma de acum două luni.
A de la Arco…
Pentru că în Wilder Kaiser vremea era super capricioasă și am ajuns acolo duminică, atunci când librăriile cu topo-uri sunt închise la austrieci, ne-am uitat mai spre sud. Dacă anul trecut ne uitam spre Verdon, de data asta ne uitam spre Arco. În Arco vara nu prea mai este de cățărat. Pereții sunt orientați spre sud și este groaznic de cald. Ghinionul nostru de a avea vreme proastă în munți a dus la norocul în Arco, vremea era mai răcoroasă și adia vântul.
A de la aspirație…
Descriere traseu Trento
Traseu: via Trento
Dificultate: 5 L.C., 180m, 5b/S3/II
Amplasare: Sectorul Sportiv din Perete Zebrata, orasul Arco, Italia
Cand: Iulie 2015
Perete Zebrata este o față înaltă și tăiată curat din calcar. Este mama fețelor căzute din Arco. Trasee de până la 400 metri pe față căzută și nu o să vă vină să credeți ce pot cota uneori italienii ca 6b pe aici.
Salivam la traseele din topo, dar până la urmă am ales eu ceva care mi se părea suficient de ușor cât să merite să încerc cu noua încheietură. Defapt de-asta am ochit peretele. Teoretic, pe față căzută trebuie să îți folosești mai mult picioarele.
Cum se ajunge la Perete Zebrata: se iese din orașul Arco și se merge cu mașina vreo 10 km spre Dro, până în satul Gagiolo. Acolo, pe dreapta, este un restaurant care se numește Perete Zebrata. Se poate lăsa mașina fie în fața restaurantului fie în parcarea aflată la 50m mai în față, pe stânga. Peretele nu poți să îl ratezi, este în față cu parcarea de pe stânga.
Din parcare pornește o potecă evidentă prin pădurile de pin și în 30 de minute maxim se ajunge în fața peretelui.
Traseul nostru, via Trento, se află lângă primul traseu deschis în peretele ăsta, Paralela 45 (un fel de horn rupt plin de vegetație). Deși nu pare, peretele este super compact. Ce este problematic este ce este deasupra lui, brâne cu grohotiș. Prin urmare, dacă pică o piatră de la 400m pe față căzută, ești oleacă de țintă vie, aveam să aflu a doua zi. Via Trento este în extremitatea stângă a pereteluri, unde este mai scund, deci probema asta nu este așa de mare aici.
Am ajuns la baza peretelui mai spre prânz. Pe potecă erau avertismente să nu mergi pe lângă perete din cauza căderilor de pietre.
Am avut parte de cinci lungimi de coardă suuuper drăguțe. Peretele compact, stânca nu foarte șlefuită. Am aflat și ce înseamnă S3 la italieni (asigurare sportivă, pe spituri), distanțe între spituri de până la 6-7 metri. Pași ușori la noi, dar nah. Există și cotația cu R, care anunță necesitatea asigurărilor mobile.
A fost o față căzută continuă, cu aderență la picioare și prize clare la mâini, ba alveole, ba praguri, ba uneori lapiezuri. Regruările toate pe spituri.
Pentru mine a fost o bucurie înzecită faptul că mână îmi permite să mă cațăr pe grad ușor. Fiecare mișcare era încântare pură iar opțiunea unui traseu doar pe față căzută mi s-a părut excelentă. Când te macină curiozitatea și dorința, uneori, dar uneori, se pot găsi soluții.
Retragerea din Sectorul Sport al Peretelui Zebrata: La finalul traseului se iese pe o brână cu pietriș, expusă, care coboară agale spre capătul peretelui. De acolo se prinde un vâlcel care ne aduce rapid la baza traseelor.
Aveam noroc, mâna era cooperantă la a-mi permite să merg la trasee de cățărare. Mă taxa ea la anumite mișcări, dar contam pe ea că o se ne mai împrietenim pe parcurs. Mai aveam ceva zile de vacanță 🙂
You might also like
Leave A Reply