Albișoara Crucii

Albişoara Crucii iarna, Vârful Caraiman

Traseu: Bușteni – Valea Albă – Albișoara Crucii – Crucea de pe Caraiman (Monumentul Eroilor, 2284 m) – Jepii Mari – Bușteni
Data: 17 Martie 2012

Vremea s-a stabilizat în sfârșit la munte, așa că este open season la (unele dintre) văile de abrupt. Urmau 3 zile de cer senin și soare cât cuprinde. Ne-am orientat către o vale din Bucegi pe care doream de mult să o parcurg: Albișoara Crucii.

sursă: carpati.org

Albișoarele sunt fiicele Văii Albe, văi săpate în scoarța Vârfului Caraiman, care stau semețe în fața peretelui Văii Albe.

Versantul Albișoarelor: Acest clin abrupt cuprinde zona ridicata pe dreapta Vaii Albe, de la obirsia acesteia pina in dreptul virfului Picatura. Are o inaltime de 300-600 de metri si este brazdat de mai multe vilcele, numite in marea lor majoritate “Albisoare”.

Autor: Mircea Marian Ordean

Albișoara Crucii este valea care are ieșirea chiar în dreptul Crucii Caraiman, așa cum spune titlul :D.

Am plecat dis de dimineață din Bușteni, sperând să prindem zăpadă bună. Ninsese la munte cu două zile în urmă, însă apreciam că a nins în cantitate nesemnificativă. Cum cotim stânga spre izvorul din Valea Albă, zăpada începe să crească. Urmele de potecă nu mai erau vizibile.

Pe măsură ce urcăm pe poteca spre Valea Albă remarcăm cum zăpada se scursese printre copaci. Am remarcat și zăpadă mazariche, favorizantă a avalanșelor. Soarele bătea toată ziua peste acea zonă și dezavantajul soarelui apărut la final de iarnă sunt avalanșele cu zăpadă foarte grea (am aflat în ziua următoare că s-a produs o avalanșă mai sus de izvor, cu zăpadă umedă și grea).

Dacă prima parte din potecă avea zăpadă multă, cea de-a doua avea puțină, dar presărată peste gheață (unde este poteca mai abruptă). Cu puțină grijă am trecut și de ea.

Ajungem La Verdeață în Valea Albă. Zăpada era viscolită aici, dar pe măsură ce am urcat pe vale aceasta era din ce în ce mai înghețată. Perfectă pentru colțari!

Bun, dar care este Albișoara pe care o căutam noi? De jos este greu de recunoscut intrarea într-o Albișoară anume, mulți dintre iubitorii muntelui au ajuns pe alt fir decât cel pe care îl doreau… inclusiv noi :P. Inițial urcăm prea mult și ajungem în dreptul Albișoarei Brânei, așa că ne întoarcem până la firul anterior.

Albișoara Crucii se bifurcă la intrare, firul din stânga devine Albișoara Gemenelor și cel din dreapta este traseul căutat de noi.

Ne echipăm cu hamurile de escaladă, căștile și pioleții din dotare. Dă Doamne să fie zăpada bună! 😀

Peisajul se schimbase radical față de acum câteva luni… marea săritoare de la început devenise un mic perete de 1 metru peste care am trecut repedere. Dan deschide calea.

Urmează un al doilea perete neacoperit de zăpadă. De data aceasta, mai măricel… 3-4 metri. Fiind un fel de horn, am trecut prin faimoasa tehnică de cățărare “râma”, adică împins în mâini și colțari, răsucit și ridicat pe o mică față unde nu aveai cum să te prinzi decât de un bolovan. Fun fun! Ne amuzam unul de celălalt, dar eram foarte atenți.

Nu mergem mult prin zăpadă, că mai apare o săritoare. Albișoara Crucii nu ne lăsa să ne plictisim! Ni s-a părut mai abordabilă porțiunea din dreapta, presărată cu praguri de iarbă înghețată… hrană bună pentru pioleți.

Încă nu simțim nevoia de a ne asigura în coardă. Primul este Mati, urmat de mine și Dan închide calea.

Deoarece zona era destul de expusă, am considerat mai înțelept la un punct să scoatem coarda… însă din fericire nu a fost necesară decât pentru această săritoare, de aproximativ 15 metri :). Cum ajută acea coardă aflată deasupra ochilor întreg psihicul unei persoane! Better safe than sorry!

Din acest punct deasupra noastră se zărea un culoar de zăpadă, aparent neîntrerupt de săritori.

Aveam parte de condiții excelente, cerul era senin, temperaturile erau ridicate și zăpada se prezenta în starea ideală pentru o înaintare rapidă.

Cum spunea cineva… înveți 20 de ani să mergi în două picioare și tot în patru labe ajungi să înaintezi. Prin urmare, ne-am înfipt pioleții și colțarii în zăpada înghețată și am început să înaintăm rapid. Cu fiecare pas făcut în care îmi înfigeam frontalul de la colțar și cu fiecare piolet ridicat mă simțeam mai în elementul meu. Mișcarea era de o frumusețe aparte, era o plăcere să înaintăm. Nu am mai simțit nevoia de a folosi coada, așa că ne-am ținut aproape unul de celălalt și… doar înainte!

Ne uitam în spate, ne comparam gradul de înaintare în lungimi din Fisura Albastră. Uite, am făcut 4 lungimi din Albastră, stăm bine! :D)). Ne obișnuisem cu mișcarea și ne permiteam să glumim din mers.

Ne oprim la o ciocolată (rece) cu o priveliște fermecătoare: peretele Văii Albe. Puțina  zăpadă rămasă în perete șiroia sub mangâierea caldă a soarelui. Nu zăbovim prea mult și revenim pe limba de zăpadă.

Dintr-o dată suieră pe lângă noi ceva. Capul la cutie! O piatră căzuse cu o viteză supersonică pe lângă noi. A fost urmată de altele de-a lungul zilei. Dacă aici dezghețul provoacă astfel de căderi de pietre, nu pot decât să îmi închipui cum este în munții mai înalți.

Am vrut să le fac poze băieților și totodată să nu îi țin în urmă, prin urmare am mers cu câțiva pași înaintea lor.

Era o bucurie să fim acolo. Mai aveam un grup de amici care urca în același timp pe Valea Albă și un altul care intrase în Valea Seacă dintre Clăi.

La scurt timp zărim soarele, acolo unde se preconiza a fi ieșirea din Albișoară. Întâlnim vreo două petice de zăpadă mai moale, unde soarele ajunsese deja, ocolim un bolovan mare și… apare cucea de pe Cariman! WOW! Ce super experiență!

Nu am făcut un traseu extrem de greu, dar a fost incredibil de frumos ca experiență & echipa a fost foarte încurajatoare. Pentru mine era prima dată când parcurgeam o vale de acest tip iarna… și îmi plăcuse la nebunie!

Mi se alătură băieții

Ne luăm prânzul pe platoul însorit și din ce în ce mai lipsit de zăpadă.

În spatele nostru, pe partea celalată a Platoului Bucegi, am remarcat o cornișă imensă care atârna deasupra Blidului Uriașilor. Am aflat că a doua zi aceasta s-a rupt și s-a prăvălit peste Blid, până în Valea Albă.

După o lungă nehotărâre în privința traseului de coborâre, ajungem la soluția Jepii Mari.

Traversăm platoul fără grabă, în jur era o atmosferă foarte zen…

De la Cantonul Jepi ne croim potecă prin zăpadă. Nu știam că iarna se folosește coborârea directă pe vale… spre lanțuri, așa că practicăm un pic de înot prin jnepeni. Găsim poteca, deja înghețată.

Coborâm leneș, ne dăm pe tobogan natural din zăpadă, râdem până când ieșim puțin de pe marcaj și Dan aude strigăte.

Două persoane ieșiseră de pe traseu și au rămas blocate sub o săritoare, așa că băieții au sărit în ajutor. Și Jepii Mari pot fi periculoși dacă există abateri de la poteca marcată. Fiind un traseu recomandat și iarna riscul este și mai mare pentru accidente. După o oră cele două persoane au fost scoase din zona expusă și am pornit împreună spre Bușteni.

Am ajuns acasă absolut storși de energie. Voiam să parcurgem un traseu și a doua zi, însă nu mai aveam energie să ne trezim de dimineață.

Da… Muntele este extrem de frumos iarna, poleit cu zăpadă, tăcut, dar maiestuos. Zăpada îl înobilează. Când ești acolo sus, după un traseu fain… ai un sentiment care crează dependență!