Ajungând seara în aeroportul din Antalya, mă gândeam cu tristețe că va trebui să ne batem capul cu toată hârțogăraia și formalitățile necesare pentru a prelua mașina pe care o rezervasem de pe internet. Spre surpriza mea, să preluăm mașina nu a durat mai mult de 5 minute și nu pentru că erau toate cotnractele completate, ci pentru că am completat unul pe fugă, pe capota mașinii, înainte să primim zâmbitor cheia de la nenea care abia schița câteva cuvinte în engleză.
– Does it have insurance?
– Ah, yeah, sure. If accident, call me. No problem!
… siguuuur, foarte reconfortant. Dar nah, părea în regulă mașina și așa a și fost pe toată perioada vacanței. Un fiat alb, culoarea majorității mașinilor de închiriat din Antalya.
Pentru a ajunge la falezele de escaladă de lângă satul Geyikbayiri nu prea aveam altă metodă avantajoasă de transport dacă aveam de gând să închiriem apartament în oraș. Ori, pentru grupuri de 4 oameni, este muuult mai ieftin să locuiești în oraș decât la campingurile frumoase de lângă faleze, dar cu prețuri pentru occidentali. În caz de închiriere apartament, plătești o sumă pentru chirie și cheltuielile cu utilități.
sursă: www.josito.de
Ne aflam în orașul turcesc Antalya, oază turistică la mare în timpul verii și oraș relativ pustiu iarna, când este inundat de cățărători. De ce? La 15km de oraș se află, între livezi de portocali și rodii, satul Geyikbayiri. Acesta este înconjurat de faleze stâncoase unde cățărătorii găasesc sute de trasee de escaladă sportivă. Cum iarna, în preajma Crăciunului și a revelionului, Antalya este relativ pustiu, prețurile scad iar lumea a fost fericită să ne primească și să ne ofere serviciile. Prin urmare, aici am petrecut revelionul între anii 2015-2016, între o mulțime de cățărători faini alături de care ne-am distrat din plin.
Abia așteptam să ajung la faleze a doua zi și părea cumva un inconvenient că nu avem topo, nu știm unde să ne ducem și o să pierdem timp prețios. Noroc că aveam ca vecini de bloc alte grupuri de români și Cosmin avea un topo pe care ne puteam uita în prealabil. Aveau să urmeze 8 zile de escaladă din 10 de vacanță. În condițiile în care după 4 pur și simplu mușchii ne-au forțat să luăm o zi de pauză și am ieșit câteva ore la stâncă și după seara de revelion, când eu una am fost cam varză.
Am aplicat stilul numit simpatic de Ioana Sârbu ca aleatoro-maniacal. În fiecare zi, aproape, înceracam o nouă faleză. Sunt așa de multe și așa de diverse în Geyikbayiri! Avantajul este că sunt și relativ una lângă alta, ordonate în două cordoane stâncoase care aproape încercuiesc valea cu satul Geyikbayiri. Fețe căzute, pereți verticali, peșteri, coloane, fisuri, asigurări mai rare sau foarte dese. Trasee pe toate gusturile.
Cumva, seara ne meritam cina la restaurantul turcesc pe care ni-l arătase Peter, Sultan. Și mâncarea turcească este așaaa de bună. Niciodată nu am mai mâncat oaie gătită așa de bine, așa de aromată. Un mix de condimente, legume și carne parcă reprezintă mâncarea clasic turcească, cel puțin cea disponibilă la restaurante. Salata pare nelipsită de la masă, oferită gratuit, adeseori alături de ceai servit în păhăruțe cochete. M-am simțit vinovată în prima seară, când am comandat o singură supă delicioasă de linte și am primit gratuit o salată imensă cu sosuri și pâine caldă cu unt, cu ceai. Adică… clar ieșeau în pierdere. Dar unde am fost în zona Antalya și am mâncat am simțit mereu o ospitalitate care își merita bacșișul. Mereu au făcut orice le era în putință să ne simțim bine, să avem toți loc în erstaurant, să primim ce dorim. Iar bacșișul se pare că nu se primește de către chelner, mereu ne-au adus restul până la ultima liră. El se pune într-o căsuță de la recepția în local iar personalul îl împarte probabil la final, în mod egal.
Așteptând prepararea plăcintelor gözleme și alte mâncăruri de pe la piață:
Ne-am cățărat până făceam schimburi de rețete și creme pentru regenerarea pielii care ne abandona cu repreziciune, cu o singură zi pauză. Fiind sezonul de iarnă, riscul era să vină ploile care puteau coborâ temperatura de la 22 grade la 0, așa că fiecare zi ni se părea importantă și fiecare zi de pauză era amânată pe cât posibil. Defapt chiar și prezența norilor putea să scadă dramatic temperatura și atunci căutam falezele mai expuse la soare.
Până la finalul vacanței am mai reușit să parcurg un 7a. Ne-am distrat și ne-am dat pe o multitudine de trasee.
Până acum rareori mergeam la escaladă mai mult de o zi și de obicei în a doua zi frecam menta. Datorită anturajului minunat și a micului paradis stâncos din Antalya, am fost tare inspirată și motivată. Atât pentru că aveam persoane care au avut răbdare cu mine, m-au instruit și m-au spriinit să încerc mai mult, seniori care îmi dădeau sfaturi și planuri, precum Cristina și Cosmin, cât și cățărători ca Oana, cu care mă dau cam la aceași dificultate și cu care schimbam păreri sau planuri. A fost inspirațional și le mulțumesc tuturor pentru compania frumoasă!
Detalii despre organizarea și costurile vacanței aici.
You might also like
Leave A Reply