Creasta Balaurului (Creasta Bucsoiului Mic)

Traseu: Busteni – Gura Diham – Poiana Izvoarelor – Valea Morarului – Creasta Balaurului – Varful Omu – Valea Cerbului – Poiana Costilei – Gura Diham

Pe schita ce a precedat harta Moraru-Bucsoiul din 1927, editorul Mihai Haret a adaugat in dreptul cotei 2035, pe creasta sud-estica a Bucsoiului, mentiunea “La Balaur”. Denumirea era nejustificata (“nashul” nu trecuse probabil nici cu privirea prin zona, dar aflase despre toponimic de la localnici), dar intrucit in zona exista niste mici colti, ea a prins, poate si datorita apetitului uman pentru forme lingvistice cit mai socante. Crestei i se mai spune si Bucsoiul Mic. alpinet.net

Creasta Bucşoiul Mic, denumita şi Creasta Balaurului, veghează Valea Morarului, pe care o conduce până la Vârful Omul în paralel Crestei Morarului, cu ale sale Ace. Cum Acele Morarului le-am traversat vara care tocmai a trecut, am zis să mă întorc la această creastă rămasă restantă. În partea sa dreaptă, Creasta Balaurului străjuieşte mai puţin umblata Vale a Bucşoiului.

sursă: mielu.ro

Grad de dificultate: 1A

Oarecum straniu pentru această perioadă a anului, zăpada încă nu a pus stăpânire pe creste iar vremea la munte este foarte stabilă. Un moment foarte bun pentru plimbari lungi.. pentru a reintra in ritm 😉 După ce o mare parte din echipă a abandonat planul de Bucegi pentru week-end, fie pentru a se reorienta spre Crai, fie pentru a rămâne în Bucureşti, am plecat împreună cu Mati spre Sinaia. Pentru ca aveam posibilitatea să rămânem în Sinaia, cu gazde ultraprimitoare, am păstrat-o ca bază de plecare.

Dimineaţa am pornit pe traseu de la Gura Diham. Nu ne-a luat mult să ajungem la cabana Poiana Izvoarelor, bucurându-ne de lumina caldă de dimineaţă, ce se cernea calm printre crengile copacilor până la covorul ruginiu de frunze. Izvoarele din pădure erau îngheţate. Vremea era perfectă. Puteam să optăm pentru drumul spre Refugiul Coştila – Poiana Coştilei, dar voiam să încercăm şi o altă variantă de parcurgere… pe unde nu mai trecusem de ceva timp.

Intrarea pe aceasta creasta se face din Poiana Morarului (evitata fiind astfel nesfirsita zona cu arbusti de deasupra Pichetului Rosu). Aici, poate fi luat un hatas in dreapta (la nord-est) Timbalului, sau, urcind valea pina in dreptul primului cot spre stinga al acesteia, un briu ce conduce si el in saua ce leaga semetul tanc de corpul muntelui. Este locul unde se poate iesi, pe un briu in dreapta, la Portita Bucsoiului, amintita initial de Radu Titeica (1928). Urmind de aici in amonte vegetatia rarita a Sistoacei Timbalului, se atinge finalmente un pilc de jnepeni din creasta Mic, in locul unde trece de pe un versant pe altul Briul Mare al Bucsoiului.

De la Poiana Izvoarelor am continuat pe Pichetul Roşu până în dreptul primei bifurcaţii, unde am cotit stânga spre Valea Morarului. Un piesaj de început de iarnă ne ispitea: copacii şi iarba erau acoperite de chiciură, suficient cât să auzim scârţâit de zăpadă sub bocanci, dar prea puţin credibil din cauza căldurii prietenoase şi a crestelor lipsite de nea.

Poteca ne-a condus până la semnul de Valea Morarului, care ne sfătuia politicos să mergem pe malul drept al văii.

Am ieşit imediat din pădure. Ştiam că la poieniţa dinainte de Vârful Ţimbalului trebuie să cotim din nou spre dreapta, prin vegetaţie. Vegetaţia era deja uscată, din fericire (ceea ce nu ne-a împiedicat să bălăurim puţin când am pierdut poteca).

Am trecut pe lîngă pragul de stâncă şi am urmat linia vâlcelului până în Creasta Balaurului.

În spatele nostru încep să se profileze Predealul, Azuga… Valea Prahovei se lumina. Undeva în depărtare Masivul Postăvarul îşi zvânta pereţii de calcar la soare.

Un contrast frumos se lăsă descoprit: pe partea dinspre Valea Morarului iarba era uscată, scăldată într-o lumină caldă şi blândă, în timp ce partea dreaptă a crestei, orientată spre Valea Bucşoiului, erau petice de zăpadă, protejate de lumina soarelui. La intrarea în creastă am evitat zona de jnepeni mergând pe partea dreptă, spre Valea Bucşoiului… unde poteca a coborât suficient încât vegetaţia să nu reprezinte un obstacol.

Deoarece nu mai parcursesem creasta, nu am ţinut să urmăm o potecă anume, am mers intuitiv, după cum simţeam că ne poartă traseul. Ne bucuram de privelişti şi de vremea frumoasa, un moment prielnic pentru o plimbare la munte. Câteva capre negre ţopăiau fericite, intimidându-se în momentul în care ne simţeau (probabil din cauza lui Mati, care mergea în faţă :P).

Traseul ne purta de cele mai multe ori pe partea însorită dinspre Valea Morarului, dar când ajungeam prin zonele umbrite… se făcea frig subit şi vântul începea să îşi intre în drepturi.

Pe alocuri calea este marcată cu momâi, care probabil sunt utile în momentele cu vizibilitate redusă.

Fără să ne dăm seama, tot admirând priveliştea şi bucurându-ne de linişte… am descoperit că ajunsesem la finalul crestei, stâncile dispărând.

Din acest punct am continuat urcarea spre Vârful Omul. Iniţial am dorit să coborâm pe Valea Morarului, dar de sus părea că există o posibilitate mare să întâlnim gheaţă. Deşi aveam echipamentul necesar, mai multe argumente ne-au orientat spre Valea Cerbului.

Pe partea cealaltă a crestei, Piatra Craiului se scălda în ceruri la fel de limpezi ca şi Bucegii. Mulţi dintre prietenii nostri se aflau acolo în acel moment.

Am luat un prânz frugal la cabană, după care ne-am continuat plimbarea spre Poiana Coştilei şi apoi spre Gura Diham.

creatura pufoasă care ne-a cauzat o super sperietură…

La ieşirea din Valea Cerbului am cotit dreapta spre Poiana Coştilei, acum mai săraca în vegetaţie decât în alte dăţi. Pentru a ajunge în Gura Diham din acest punct am urmat drumul din stânga poienii (pe direcţia noastră de coborâre), pentru a-l părăsi la scurt timp ca să cobprâm direct prin pădure. A fost o plimbare super frumoasă, relaxantă, pe o vreme plăcută… numai bună pentru a reclădi anduranţa! Este musai să revenim la iarnă pe aici!