Traseul: Creasta Colțului Crăpat / Memorial Hans Gora
Dificultate: 3B, pas de gradul 6, 3 l.c.
Amplasare: Cheile Turzii
Data: 19.04.2014
Sâmbătă în Quo Vadis și duminică în Memorial Jenci Bacsi.
În vacanța 2014 de Paște am decis să căutăm lumina în Cheile Turzii, în ciuda acoperirii mari de nori care se prognoza. Eh, în cel mai rău caz – am spus noi – o să fie lumină de la fulgere dacă nu de la soare. Cum bine spunea și Doina, dacă tot sunt 3 zile de vacanță, de ce să mergem undeva unde putem merge la un week-end? Mai bine ne riscăm undeva mai departe!
Așa au ajuns cei 4 muschetari la ora 5 dimineața în Cheile Turzii, cu un plan asupra căruia s-au decis la propriu pe ultima sută de metri (când Octavian a aflat că are 2 locuri în mașină… și noi avem la fel :P)
Slackline în camping
După ce am aterizat în camping-ul din Cheile Turzii diiiis de dimineața și am pus corturile pe friiiig, ne-am dat timp cât să ne triezim a doua zi în aceași zi la 9:30. Deasupra erau nori negri și o atmosferă apăsătoare, dar nu ploua.
Înviorarea cu fotbal…
Sărbători pascale mioritice… Iete ce de oițeee! 😛
Am luat un mic dejun luuung și când ne-am plictisit de mâncat Mati a venit cu ideea excelentă de a monta un slackline. Octavian și Vio încă nu gustaseră din această mică plăcere, așa că au urmat vreo 2 ore de joacă cu coarda întinsă regulamentar.
Am spus noi că dacă nu plouă până la ora 2, atunci când toate site-urile de meteo prognozau cea mai urâtă ploaie și cele mai multe precipitații, puteam să fim destul de siguri că vremea e stabilă și să încercăm un traseu ușor în chei (nu ar fi fost prima dată când cățăram pe ud aici). Ținta era Creasta Colțului Crăpat, cunoscută și ca Hans Gora.
Traseul Creasta Colțului Crăpat / Hans Gora
Am plecat spre chei ocolind cu iscusință bălțile din potecă. Pamântul se usca văzând cu ochii și soarele abia apăruse. Peisajul se schimbase cu totul de la spargerea norilor.
Poteca din Cheile Turzii era la fel de slefuită pe cum o cunoșteam.
Hans Gora, căci în memoria lui a fost înălţată crucea de pe Creasta Colţului Crăpat, era, probabil, un alpinist îndrăgostit de frumuseţea stâncilor şi de albastrul cerului. Sigur este că el a făcut parte din acea pleiadă de excelenţi căţărători care, prin anii ’50, explorau Cheile Turzii, deschizând multe dintre traseele alpine care au încântat, şi continuă să încânte, generaţii întregi de căţărători. sursa
Ca să intrăm în poteca spre creasta Hans Gora trebuia să trecem de izvor și, la următoarea spărtură în stancă ce pare un vâlcel, să cotim dreapta. Intrarea in poteca este marcata de un prag de stanca pe care trebuia sa il urcam si o placuta metalica prinsa mai in fata.
Intrarea pe vâlcel:
Începem urcarea pe o potecă mai abruptă, pe un fel de grohotiș, până dăm de un jgheab spălat. Nu prea părea prietenos iar Vio, singura care mai făcuse creasta, era ușor sceptică de linie. Mati a urcat pe jgheab în timp ce noi am găsit o potecă mult mai prietenoasă care ocolea lin prin stânga jgheabului, pentru ca apoi să recoboare în vâlcel, dincolo de jgheab.
Creasta Hans Gora ni se arată
Continuăm urcarea pe vâlcel până se profilează în fața noastră o muchie ascuțită. De aici pornește Creasta Colțului Crăpat.
Ocolim pe stânga intrarea matematică în creastă și găsim la câțiva metri inscripția de intrare în traseu.
Octavian și Vio pornesc primii. Nu ne grăbim, planuiam oricum să ne așteptăm la final și să coborâm împreună.
Prima lungime pornește pe o fisură ușoară și traversează repede dreapta spre o zonă cu multă iarbă. De aici ne întâmpină un mic perete tăiat de o linie de pitoane care duce diagonal stânga spre linia crestei. Aici este pasul traseului, de grad 6 și este atât de bine asigurat încât poți să mergi din buclă în buclă. Este un pas cu prize mai puțin evidente la mâini, de poziționare de picioare.
Pe aici începe să plouă mărunt, dar dintr-un schimb de replici decidem că este doar o sperietură și nu o să țină… și așa a fost. Cu toate astea, vântul nu ne-a lăsat în tot traseul, era friguț și noroc că uneori nu eram chiar pe muchie să ne bată vântul din toate direcțiile.
După pas se prinde o fisură generoasă care conduce la o regrupare pe pitoane, la stânga de linia crestei. Mai sus cu 10 metri și fix pe linia crestei este o regrupare comodă, pentru 3 persoane, la care ajungi sigur cu semicorzi de 60m. Octavian a regrupat inițial pe primele pitoane, după care ne-am mutat cu to(n)ții 😀
Ca idee la cât de bine este asigurată creasta: echipa noastră avea 16 bucle și le-am folosit pe toate pe lungime.
Cine spunea că nu poți face pozele anilor ’90 cu aparate din anii 2000? 😛
Fiind pe creastă, avem parte de multe priveliști frumoase care parcă te invitau la fotografiat.
A doua lungime pornește pe fața de deasupra regrupării. Pare mai grea decât este și este pitonată în exces (pitoane uneori la 30cm, nu toate arată foarte sănătoase). Este ușor, cu prize pe ambele părți ale crestei. După față se traversează stânga și… hopa… dăm de o fereastră prin care se vede lumea Cheilor Turzii!
Continuăm pe stânga, pe unde ne conduce șirul de pitoane, până ieșim din nou pe linia crestei. Regruparea a doua este comoda, tot pe spit-uri.
Din creastă se vedea găurit ca un schweitzer peretele în care se află traseul Grota Sansil, varianta cu tunel.
Grota lui Hili în dreapta noastră…
A treia lungime din Creasta Hans Gora pornește usor în urcare, urmată de o descățărare scurtă și o re-urcare frumoasă (am sunat coerent, nu?:P), pentru ca apoi creasta să se continue vreo 40 metri pe orizontală până la punctul final. Când să mă ridic așa mai vânjos din regrupare bate o rafală de vânt și mă împinge în dreapta. Mă ghemuiesc eu la loc și nu mai pornesc cu același avânt, ba chiar cu grijă și sprijinindu-mă ici colo în mâini. Bate vântu’ frunza-n dungă…
Echipa “de vârf” pe Hans Gora 😀
Retragerea se face prin rapel, dintr-o regrupare aflată pe spituri în stânga crestei (așa cum am urcat). Un rapel lung (dacă ai semicorzi de 50m) sau două mai scurte (e amenajat și al doilea punct de rapel mai jos) ne aduc în vâlcelul pe care am urcat spre creastă. Nu știam de unde recunosc rapelul ăsta, dar mi-am amintit rapid că aceasta este și retragerea din primul meu traseu în Cheile Turzii, traseul Csipkes.
Am coborât pe poteca pe care am urcat, nu înainte de a ne lua câteva minute pentru a ne bucura de priveliștea Cheilor Turzii și a pereților lor frumoși.
În potecă ne-a întâlnit cu alți cățărători, unii cunoscuți din București (Alex), alții pe care abia aveam să îi cunoaștem (Gabriel, Silviu). Se pare că prognoza meteo negativistă nu speriase pe toată lumea și bine făcuse!
Un început tare simpatic, pentru o vacanță în care prima zi avea prognozată în proporție de 90% ploaie 😀
You might also like
Leave A Reply