Dimineața ne-a găsit în Chamonix, cu un cer de un albastru infinit. Prognoza cum că joi avea să fie vreme urâtă nu se adeverise. Nu conta, noi coborâsem în oraș din cauza faptului că greșisem traseul cu o zi în urmă și ajunsesem să ne dăm jos cu elicopterul, nu pentru că ne temeam de vreme.
Tot răul spre bine, ne pria o zi de pauză (ne ziceam noi :P). Așa aveam să urcăm din nou la Aiguille du Midi cu ultima telecabină și între timp o să ne uităm în librărie la cum este descris Culoarul Macho, pe care îl făcusem din greșeală. Mai aveam o zi de cățărare și voiam să facem traseul care ne-a rămas restant, Albinoni-Gabarrou.Văzând că Macho Direct avea gradul 5 de gheață, am decis să alegem în loc de Albinoni-Gabarrou pe fratele său geamăn, Modica-Noury, cotat un pic mai tare.
Traseu: Culoarul Modica-Noury
Dificultate angajament + cățărare gheață: III 5+
Grad global: TD
Înclinație: până la 90°
Diferență de nivel: +500m
Altitudine minimă / maximă: 3600m / 4248m
Amplasare: peretele estic al Mont Blanc du Tacul
Data: 1.11.2014
Ca mici urmări ale efortului din ziua precendentă m-am trezit și cu două cadouri. Pe de-o parte încheietura de la mâna stângă mi s-a inflamat și mă durea la anumite tipuri de rotire, pe de altă parte sprânceana stângă avea o cicatrice, sub care se găsea un ochi foarte mov. Ziceai că mă lovise cineva! Dacă ar fi fost amândoi ochii mov ar fi fost un machiaj făcut chiar bine.
Pentru că aparatul meu suferise un accident, toate pozele din acest articol au fost făcute cu telefonul, fie al lui Dănuț, fie al meu.
Urcăm iarăși cu telecabina cu cea mai înaltă ascensiune verticală din lume, spre vârful Aiguille du Midi. În dreapta se vedea Mont Blanc cu al său dom de zăpadă, în stânga erau acele ascuțite, les Aiguilles, și în depărtare Grandes Jorasses. În stânga, în planul apropiat, era crestulița care conduce pe Vallee Blanche și care poate fi destul de intimidantă pentru alpiniștii începători. Și nu numai 😛
Descriere Culoar Modica-Noury
Înainte de a ajunge la gheață aveam de parcurs o pantă de zăpadă de vreo 300 metri cu înclinație de până la 55°. Asta ar însemna vreo 5 regrupări, dacă le faci. Noi am mers concomitent până la a doua lungime de gheață, cu o singură regrupare pe la începutul traseului. De data asta mă simțeam mult mai bine și nu îmi mai pierdeam suflul. Nici mușchii nu îmi mai ardeau. Dificultatea era mai mică, dar și viteza noastră mai bună.
Râmaya care anunța intrarea în traseu avea un pod aparent solid, ceea ce făcea relativ ușoară trecerea pe buza cealaltă a acesteia.
Până la intersecția cu traseul Gabarrou-Albinoni regrupările sunt pe partea dreaptă, pe spituri. La intersecție apar și regrupări pe stânga. În rest nu există posibilități de asigurare, fiind vorba de o pantă de zăpadă. Cu atât mai simpatic atunci când văd cum trece la 4 metri de mine un piolet. S-a rostogolit liniștit în vale, dar a fost un semnal de alarmă că pietrele și gheața nu sunt singurele pericole în trase de genul ăsta.
Unde a început gheața a început să mă doară și mai rău mâna. O simțeam în special când scoteam pioletul din gheață. Era oare rost de o tendinită? Fiind ultima zi de cățărare și fiind prima dată când prind o așa fereastră de vreme frumoasă în Alpi, nici prin gând nu îmi trecea să renunț la traseu. O să repar mâna acasă 😛
Prima lungime de gheață ajunge la înclinație de 70° și nouă ne anunța condiții excelente de cățărare de iarnă
A doua lungime se îndreaptă mai mult, ajungând la 80° și este mai scurtă, cu regrupare pe stânga. Gheața era excelentă, suficient de solidă cât șuruburile să intre repede și să țină. Pentru că traseul era în condiții atât de bune, se vedeau clar urmele altor cățărători trecuți pe acolo.
A treia lungime are 90° și este o cascadă frumoasă, care cred că este emblema acestui traseu. La un moment m-am regăsit rezemându-mă în peretele din spate, care forma un fel de diedru, ca să mă odihnesc în pioleți. Super faină porțiunea.
A patra lungime este de mixt ușor și conduce la ultimele dificultăți tehnice ale traseului.
A cincea lungime se înclină iarăși la 90 grade pentru vreo 15 metri și are o zonă de gheață subțire, cea mai sensibilă parte a traseului. De acolo în sus terenul se liniștește.
Retragerea se poate face în cel puțin două metode: în rapeluri după ce se termină zona de gheață sau cu urcare pe Mont Blanc du Tacul și coborâre pe poteca de Mont Blanc. Noi am ales rapelurile, dar nu am găsit ultima regrupare și am descățărat morena de la baza peretelui. Pentru că nu eram legați, asta a fost scary un pic.
Ne-am retras la refugiu, unde eu una am stat de vorbă cu lumea până pe la 11 seara, când cei care aveau trasee a doua zi s-au retras la somn. Cum telecabina de la Aiguille du Midi se închidea pe 2 Noiembrie pentru revizia anuală de o lună, oamenii se grăbeau să urce cât mai puteau. Apoi, accesul până sau de aici se făcea prin urcare per pedes pe Vallee Blanche. Nu știu cât au fost temperaturile zilele astea, dar știu că în dimineața plecării erau -3 grade la 11 dimineața pe Aiguille du Midi.
Topo culoar Modica-Noury:
A fost o ieșire foarte frumoasă în Alpi, cu o super fereastră de vreme care ne-a permis să ne cățărăm în 4 trasee de gheață: Perroux/Profit, Perroux, Macho Direct și Modica-Nourry.
Acum pot să spun că am înțeles mai bine ce este cu cățărarea la gheață și mi-am dat seama că îmi place și mai mult!
Leave A Reply