Drumul Fanului si Traseul Poienilor, Muntii Bucegi

Traseul: Bușteni – Drumul Fânului – Poiana Coștilei – Poiana Cerbului – Pichetul Roșu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham
Echipa: Raluca & Ioana
Data: 16 Decembrie

Înainte de Crăciun vremea ne îmbia la ieşit la munte. Era surprinzător de stabilă prognoza pentru o aşa lună. Putem noi să ne opunem?

Zăpada era prea proaspătă şi prea pufoasă ca să intrăm pe văi, aşa că ne-am orientat spre un traseu pe la baza lor.

Prin urmare, Duminică am plecat cu trenul foarte foarte de dimineaţă (Raluca, ştiu că ai să mă ierţi cândva :P) şi am ajuns în Buşteni chiar înainte de răsărit. Frig şi linişte, exact ce căutam. Una sau două maşini veneau dinspre cabana Gura Diham (pentru unii petrecerea abia se încheia).

Mergem cătinel pe drumul spre Gura Diham şi pe la jumătatea acestuia o tăiem stânga printr-o poiană largă. De aici porneşte marcajul pentru Drumul Fânului.

Răsăritul colorează munţii din jur şi le conferă o altă dimensiune. Parcă eram în Alpi 😛

Pe Drumul Fânului aveam deja potecă bătută, ce noroc!

Se pare că cineva a organizat o competiţie aici şi nu s-a mai obosit să cureţe resturile. Foaaarte frumos….

Ajungem în Poiana Coştilei în acelaşi timp cu soarele şi suntem întâmpinate de o privelişte frumoasă.

Creasta Mălinului, poleită cu zăpadă.

Poteca noastră ne conduce în dreapta, spre stâna părăsită din Poiana Coştilei. De acolo continuăm drumul printre nămeţti, spre intrarea în Valea Cerbului.

Aveam parte de vreme foarte frumoasă, în ciuda temperaturilor scăzute.

Stâna din Poiana Coştilei.

Marcajele erau îngheţate.

De aici nivelul zăpezii începe să crească şi pe alocuri înotăm. Din fericire, cineva trecuse cu schiurile de tură nu cu mult timp înainte şi mai tasase zăpada. Foarte puţină lume pe munte în aşa un week-end frumos.

Trecem de poieniţa din faţa Văii Cerbului (sau chiar din Vlaea Cerbului, dacă luăm în considerare faptul că pe hartă valea se întinde până la intrarea în Buşteni) .

Poteca urmează curba de nivel până la intrarea în Valea Bujorilor.

Pe aici am urcat odinioară spre Acele Morarului. Acum valea aştepta tăcută şi cu zăpada neatinsă primii vizitatori.

Firgul de afară îngheţase tot în jur şi mormane de zăpadă pufoasă ne întâmpinau. Păadurea era tare tare tăcută.

Raluca pătrunde în sălaşul zăpezilor.

Acele Morarului apar în vizor. Se vedea că suntem în zona Văii Morarului, străjuită pe de-o parte de Creasta Balaurului şi pe alta de Creasta Morarului, ambele foarte frumoase.

Spiritele pădurii 😛

Codrii se răresc şi noi începem să coborâm, ieşind într-o poiană vastă. Ne apropiam de punctul de hotar Pichetul Roşu.

Urmele se îndesesc aici, unde potecile se întâlnesc. pe drumul spre Poiana Izvoarelor avem prima întâlnire cu oamenii de astăzi. În mod surprinzător, nu am văzut urme de urs prin pădure, deşi este o zonă cu predispoziţie spre blănoşii aceştia.