Grota lui Hili si via ferrata, Cheile Turzii

Grota lui Hili este imaginea emblematică a Cheilor Turzii. O formațiune naturală, străjuită în stânga de Turnul Ascuțit, care se vede din poteca de chei.

Cheile Turzii au o lungime de doar 1270 de metri (sau 1350), dar impresionează prin spectaculozitatea pereților verticali – cei mai înalți pereți de cățărat din toți Munții Apuseni. În anul 1951 Lorincz Nicolae, Puiu Moldovan si Andrei Moldovan au pitonat Grota lui Hili, traseu parcurs cu plăcere si azi. Aceste ture marchează de fapt începuturile cățărării în Cheile Turzii. Sursa aici

În a doua zi a vacanței de 1 Mai, pentru că plouase noaptea și se anunța ploaie spre seară, ne-am orientat spre traseul Csipkes. eu îl mai făcusem, dar este un traseu frumos care cred că i-ar plăcea și lui Mati și mie îmi surâde să mă dau de data asta cap pe el.

Ca metoda de a urca spre traseu am zis să vedem cum este poteca ce urcă pe deasupra Cheilor Turzii. Am traversat râul Hășdate și apoi am început o urcare prin pădure, protejați de arșița de afară. După o urcare pieptișă poteca cotește stânga și merge multicel pe curbă de nivel. Acolo unde am întâlnit câteva vase mari din beton (cred că menite pentru adăpatul oilor), am continuat în stânga pe lângă ele (nu am urcat). Poteca ne-a condus repede deasupra Cheilor Turzii, la ieșirea din Creasta Sansil.

Ieșirea din Creasta Sansil

Poteca noastră trece de Creasta Sansil și traversează grohotișul pentru a urca din nou lângă Peretele Colțului Crăpat. Aici se află traseul Cipcheș și aici făcusem de curând Creasta Hans Gora.

Iată-ne ajunși la intrarea în Csipkes, al cărui nume scris cu roșu este aproape șters. Prima jumătate a primei lungimi are iarbă și mușchi, după care intră pe o fisură curată.

După ce am făcut un frumos A1 pe mușchi ud și fisuri pline cu apă în prima lungime (peretele nu are așa de mare expunere la soare), am zis că este păcat de un așa trasseu frumos de liber să îl facem la artificial. Am rapelat și ne-am orientat spre o zonă mai sudică. Cât am așteptat să treacă Mati eu am curățat muschiul de la intrarea din traseu 😛

Aveam prognozată ploaie în a doua jumătate a zilei, deci trebuia să fie ceva scurt. Hmmm, tot eram curioasă cum arată Grota lui Hili, pe care nu am ajuns niciodată să o vizitez… și grota stătea semeață fix în fața noastră, așa cum eram noi nehotărâți la baza Cipcheșului. Umbla vorba prin sat că prin grotă ieșea un traseu de alpinism foarte ușor și frumos, dar acum era o certitudine că autoritățile au amplasat abuziv o via ferrata acolo.

Am coborât în poteca din chei pe același drum pe care am urcat. În trecere am admirat câteva echipe care urcau în Peretele Sanșil. Aglomerație mare, mon cher.

Grota lui Hili

Traversăm noi Răul Hășdate, de data asta pe blovanii din dreptul grohotișului intitulat Zurușul Lung. Urcarea pe aici este comună cu aceea spre traseul Turnul Ascuțit.

Eu una am preferat să urc pe lângă perete, pe unde părea mai ușor să mă mai sprijin pe stâncă cât să nu fugă bolovanii de sub mine. În aer se simțea o toropeală crescândă. Bunicii mei spuneau că umezeala mare în aer combinată cu o căldură apăsătoare sunt semne de ploaie. Cum în copilărie mi s-a tot confirmat zicala asta, am grăbit puțin pasul.

Din dreptul Turnului Ascuțit poteca noastră este evidentă și cotește dreapta printre tufișuri. În ușoară urcare peste câteva praguri de stâncă, se deschide în fața noastră priveliștea Grotei lui Hili. În stânga apare un cablu metalic fixat bine în perete, care ne conduce pe potecă.

Mati îmi arată cum se merge cu consum mic de energie pe un astfel de cablu 😀

Mergem așa câteva minute, înconjurați de căldura apăsătoare și de strigătele celor din jur. Aparent cineva amețise puțin traseul pe creasta Hans Gora și echipele din Creasta Sanșil încercau să îi ajute cu instrucțiuni. Lucrul de echipă a funcționat :). Eu văd prost la distanță, așa că nu m-am chinuit să îmi dau seama cine strigă pe cine (nici zoom-ul de la aparatul foto nu m-a lămurit :P)

Chiar înainte de grotă apare un perețel din stâncă, absolut abuzat cu amenajări de Via Ferrata. Dacă în Italia munții au fost abuzați în interes militar, de apărare a țării, la noi s-au gândit în anii 2000 – fără amenințări de vreun tip – să își bată joc de frumusețile cheilor. Dacă la italieni merge, poate merge și la noi 🙁

După o primă porțiune de față căzută dăm de o platformă, chiar sub ochiul de lumină din grotă. De aici urmează o altă urcare care ne duce în ochiul grotei (pe partea stângă a lui).

După urcare traversăm dreapta chiar prin ieșirea din peșteră. Se vede foarte frumos peisajul de aici. L-am așteptat pe Mati ca să fac poze 😀

Mi-a plăcut mult priveliștea, așa că am făcut multe poze. Pe aici am uitat să ne grăbim pentru că nu conta mult dacă vine ploaia iar traseul era foarte foarte ușor. Priveliștea merita timpul ăsta 🙂

Ici-colo mai vedeam câte un piton. Pesemne că era tare drăguț traseul ăsta, cu o priveliște specială în Cheile Turzii.

Chiar când încerca să prind în poză porumbeii care populeză peștera… iată că ne ating primele picături de ploaie. Hmm, oare o să stăm la uscat de haine în restul serii?

Cum ieșim pe platoul de deasupra cheilor, intenția norilor devine evidentă…

Printre picături de ploaie ne-am oprit să admirăm spectacolul naturii. Norii se înfoiau și pe satul din apropiere se vedea deja întinsă o perdea de apă. Câteva flori se bucurau probabil la apropierea sursei de apă 😛

Uite, Octavian, am făcut și noi traseul Bulinel :)). Poză cu Mati dând la rott pasul 😛

Cu toate acestea ploaia ne-a cruțat până am ajuns la 50m de cort, unde a început să ploua serios. Am scăpaaaaat, ce noroc!

Seara am petrecut-o alături de gașca de iubitori ai muntelui pe care am întâlnit-o accidental și din fericire în chei în dimineața în care am ajuns. Ei erau super organizați și pregătiți de seară la gătit și cort, dar au fost drăguți să ne integreze și pe noi în atmosferă. Max a gătit un gulaș foarte gustos (în special datorită pătrunjelului :P) în timp ce Marian a fost persoana noastră de legătura cu grupul 🙂

Deși eram bucuroși că nu ne-a prins ploaia nici astăzi, aveam ușor inima îndoită. Era frumos că nu am mers în chei “degeaba”, adică să nu putem cățăra, dar și mai frumos ar fi fost dacă prindeam o zi plină cu stânca uscată, cât să facem un traseu mai lung.

Tot ce speram era ca această ploaie să nu fie serioasă și ca mâine dimineață, când ne trezim, să nu auzim iarăși picături de ploaie spărgându-se pe cort.