Apar din ce în ce mai mulți cățărători, în timp ce alții își rotunjesc experiența deja câștigată. Cu o conexiune la internet din ce în ce mai bună, este posibil să afli rapid cine ce a mai făcut pe la munte, să te inspiri din turele altora, să înveți din experiența celorlalți iubitori ai muntelui sau pur și simplu să te bucuri de poze superbe și de povești cu sau fără tâlc. Beneficiile modernizarii au adus și o noua discutie asupra dezavantajelor tehnologiei in lumea cataratorilor, în mod special a alpinistilor.
Discuția aceasta nouă se referă la influența pe care o au mijloacelor moderne de înregistrare a amintirilor: camere foto, video, transmisiuni live.
Aflat în vârful muntelui, după ce ai parcurs un traseu pe care îl doreai de mult timp și care te-a testat din toate punctele de vedere… la ce te gândești? Dar în timp ce parcurgi acel traseu?
În lumea prin excelență retrasă, fără spectatori, a alpiniștilor… introducerea camerelor foto și video, cuplate cu o conexiune la internet, dă o nouă față cațărării. O față disputată, adeseori nesinceră. Atunci când filmează o cameră sau atunci cand apare un aparat foto care va expune comportamentul cațărătorului în traseu, acesta are de multe ori tendinta de a forța limitele peste nivelul lui de confort sau de pregatire… ca să dea bine pe sticlă.
“În loc să fie experiența în sine partea importantă a alpinismului, reprezentarea experienței devine partea importantă. Ceva se pierde“. David Roberts, scriitor și cățărător, afirmă că media înregistrată în timpul parcurgerii traseului “introduce o conștiință de sine fatală” și “îndepărtează sentimentul de beatitudine pe care îl ai atunci când ești singur, acolo.”
Atenția asupra înregistrării experiențelor în perete de către cățărători a intrat mai intens în atenția publicului anul trecut, atunci când Tommy Caldwell a escaladat un traseu în El Capitan în timp ce IPhone-ul său transmitea live și fanii comentau pe Facebook. Cu toate acestea, nu pot fi negate și avantajele pe care le aduce o astfel de expunere a sportului. Uneori ai nevoie de extreme ca să conștientizezi liniile medii.
… pentru că, dintr-o dată, nu mai ești singur acolo… în perete…
2 Comments
aceeasi polemica probabil a existat si atunci cand regii sau capetele luminate erau purtati in carca de stramosii serpasilor pana pe varful muntelui “ca sa vada si ochiul lor” si mai ales atunci cand au fost inaugurate primele teleferice cand tot “melteanul” avea acces la imaginile pe care pana atunci doar iubitorii muntelui si sportului aveau parte. “democratizarea” muntelui.
probabil ca adevarul e ca de obicei la mijloc: aprob necesitatea descrierii amanuntite a unui “approach” , a unui traseu, a punctelor cheie, eventual a trairilor din traseu pentru folosul comunitatii insa dezaprob expunerea tot mai mare: poze in bavareza, sprait, poze cu “je” cand isi pune hamul, cand face un 7-, poze in regruparea 1,2,3,4,4,5, etc. tot timpul m-am intrebat: daca faci o mie de poze in timp ce cateri? cine mai fileaza?:))
si-a doua intrebare: oare la un moment dat mai cateri pentru tine sau doar pentru “fanii” tai? oare vei accepta un weekend de relash la domiciliu acceptand faptul ca fanii iti vor astepta scrierea mult si bine sau iti vei calca pe inima si fizic pentru a le face pe plac? unde se termina experienta singuratatii verticalelor si unde incepe sindromul vedetei alpiniste? 🙂
Cred ca abordarea traseelor doar pentru camera de luat vedere va avea un efect hotarator asupra calitatea materialului.
S-ar putea ca articolele sa para identice la un moment dat: eu asigurand spitul doi, eu pe marele varf, eu si alti alpinisti care erau intamplator acolo, eu si haul de sub mine, eu mancand, eu dormind, eu si altii pe care nu-i cunosc, eu si altii care nu au reusit traseele mele, eu cand eram mai mic (sau mica), eu care sunt foarte curajos sau poate curajoasa, eu care era sa mor de cateva ori pentru ca voi sa puteti citi despre mine….
Aici intervine avantajul de a citi doar blogurile care iti plac.