Intoarcerea in munti

Când simţi că munţii prind viaţă? Când vezi florile răsărind printre stânci seci, când sunt copleşiţi de furtuni, când umbrele norilor se joacă peste crestele lor?

Munţii, aceste adunături de piatră aparent inospitaliere, lipsiţi de viaţă, periculoşi, intangibili, capătă o viaţă şi o dinamică proprie în faţa unui anumit spirit uman.

Mi-am ridicat ochii asupra lor şi printre norii negri ghiceam siluetele măreţilor albi, străjuind de aproape valea aflată imediat sub ei, aproape strivită de umbre. Chamonix. Acea vale plină de oameni care aşteaptă doar o rază de lumină ca să îşi ridice rucsacul din dreptul uşii.

Dar ce poţi face atunci când acea rază de lumină nu se îndură să apară? Unde îţi aşterni culcuşul ca să aştepţi?

Acolo, pentru o scurtă clipă, luna îi înfăţişează în toată splendoarea, doar ca ei să se ruşineze şi să se ascundă iar sub o perdea de ninsoare. Atât de frumos încât te uitai pe tine însuţi, absorbit de atâta lumină.

Cred că pasiunea arzătoare a alpiniştilor de a se măsura cu ei înşişi şi cu munţii dă viaţă acestor giganţi, care mai de care mai capricios. Dorinţa de a ne înfunta pe noi înşine în acest mediu ostil a născut o altă lume, presărată cu oameni care îşi doresc mai mult decât orice să trăiască, să rămână în viaţă. Cauzele care dau naştere unor astfel de oameni, dar şi motivele pentru care o fac sunt la fel de multe pe cât sunt alpinişti.

Urcarea noastră prin zăpezi, printre fulgi de nea, spre traseul de aclimatizare Fil a plomb, s-a terminat la baza râmaiei. Deasupra noastră un perete împovărat de proaspăta sa mantie albă şi ascuns printre ceţuri. Echipa care a urcat pe schiuri de tură şi faţă de care a păstrat într-un mod surprinzător o distanţă constantă a abandonat în a treia lungime de coardă.

Mă gândeam că este impresionant cum oamenii, în posesia a din ce în ce mai multe dispozitive şi echipamente inteligente, se simt tot mai pierduţi în natură. Tot mai deconectaţi de la realitate, ieşind dintr-o bulă de săpun, se regăsesc tot mai surprinşi şi mai nepregătiţi la modul esenţial în faţa unor ritmuri care există de milenii.

Cu ochii ridicaţi spre creste, ne-am amintit ce nu trebuie să uităm :). Oricât de sus ne-am ridica ochii, să nu uităm să plecăm capul cu modestie… pentru că munţii uneori ne pot refuza accesul oricât de pregătiţi fizic sau psihic am fi.

Sper doar să pot recunoaşte momentul când pot urca…