De Irina Goia am auzit pe internet, de la alți români care se cațără mai des prin Alpi, drept “o fată care parcurge în stil solitar trasee prin Alpi, dar practic necunoscută în România”. Hmm, asta suna interesant, ia să vedem, despre ce este vorba? Așa am cunoscut o persoană uneori frapant de directă, dezinvoltă și cu foarte multe păreri și trăit de împărtășit, despre cățărare și nu numai. Vă las să citiți singuri răspunsurile ei:
1. Cine este Irina Goia? Spune-ne câteva cuvinte despre “ea”
Irina este o ființă umană în dezvoltare, o personalitatea ultra ambițioasă, care a închis și a deschis capitole din viața sa, și-a asumat riscuri precum nicio altă persoană pe care o cunoaște. În capitolele trecute și încheiate ale vieții mele, acestă personalitate ultra high-achieving s-a manifestat prin matematică – sunt câștigătoare a numeroase premii și premii întâi la olimpiade de matematică naționale și regionale în anii ’90, apoi am terminat o universitate și un doctorat în matematică la 2 dintre cele mai prestigioase universități americane; mai apoi am avut o scurtă ‘carieră’ (2 ani) în foarte competitivă industrie financiară din New York. Tot acest ‘drum’ și ‘carieră’ le-am lăsat în urmă pentru ceea ce știam că va fi un drum fără întoarcere acum mai bine de 3 ani de zile, pentru a evolua în calitate de cățărător/ alpinist, pentru a-mi ‘urma visele’, cum se spune.
2. Cum te-ai apucat de cățărat?
Ar fi două etape: primul contact cu natura (hiking) l-am avut în anii de undergrad prin iubitul din vremea respectivă. Înainte viața mea a constat în studiu/intelectualism 200%. Apoi, în ultimul an de undergrad, respectivul prieten ne-a dus pe amândoi la un curs de cățărare oferit de Boston AMC. Nu m-a atras deloc, probabil datorită faptului că nu fusese deloc idea mea. Apoi, când am terminat studiile la MIT, am simțit nevoia de ‘altceva’ decât studiul din cărți și intelectualismul atât de elogiat de societatea actuală. Am ‘flirtat’ un pic cu călătoriile gen LonelyPlanet, cu caving, via-ferrata scrambling și canyoning, până când în 2004 m-am apucat serios de cățărat. A fost greu pentru că am fost tot timpul singură, dar din fericire i-am găsit pe cei din clubul de cățărare de la AMC New-York. Am făcut cursul lor de ‘second’, care mi-a permis să am access la o rețea de cățărăt. Apoi în toamna lui 2004 mi-am cumpărat setul propriu de cățărare trad și am început să fac escaladă cap în Gunks, în statul New York.
3. Ești ceea ce te cațeri?
O întrebare ambiguă. Cred că răspunsul are legătură cu cât de implicat personal/mental ești în experiența de cățărare. Să zicem că un om care câștigă sute de mii de USD/GBP în NY/Londra într-o carieră supercompetitivă își ia 2 săptămâni de vacanță și plătește un ghid să îl tragă în coardă pe o față nordică faimoasă, dificultate ED, din Alpi – din punctul meu de vedere un asemenea om (care foarte bine se poate numi cățărător/alpinist) nu este ceea ce se cațără.
Ești acel ceva spre care îți canalizezi majoritatea spațiului mental, al energiei mentale, al vieții tale, al timpului tău. Cu această definiție, eu da, sunt ceea ce mă cațăr și ceea ce nu mă cațăr.
4. Câteva cuvinte despre experiența ta montană, în România și în afară
În România nu m-am cățărat deloc – sunt o străină în România comparat cu USA, Franța, Italia, etc. Am ‘învățat’ la Gunks în statul NY, un loc care reprezintă o mică ‘casă’ pentru mine și unde sper să mă întorc (când nu voi mai avea nevoie de vize, adică dacă reușesc să primesc cetățenia canadiană). Apoi în 2009, după ce am terminat doctoratul, am făcut un sampler road-trip în vestul USA și Canada. În anul 2006 am facut un pic de alpinism de altitudine în Ecuador și Chile, dar apoi am ajuns la concluzia că verticalitatea tehnică (not glacier slogs) este ce vreau să fac.
Un total de cam 2 ani din viață (cumulativ) i-am petrecut în Chamonix, unde am făcut câte ceva – foarte foarte puțin din ce am visat, ce mi-am dorit și ce mi-am imaginat. Chamonix este un loc foarte foarte dificil, foarte insular și elitist. Am mai făcut ceva escaladă sportivă în Spania, sudul Franței și Liguria, și o ședere de aproape 2 luni, acum 2 ani, în mecca italiană de cățărare la gheață, Cogne. Și mult ‘climbing in one’s mind’ cum spunea răposatul Dean Potter.
5. Alpinism solitar în marii pereți din Alpi. Cum te simți când faci asta? De ce o faci? Care este diferența pentru tine dintre solitar și în echipă?
Partea interesantă a întrebării este a doua: ‘de ce o faci?’. Cum spuneam, Chamonix este un loc foarte dificil, m-am mutat acolo spre sfârșitul verii 2012, sperând/ visând că voi întâlni parteneri/ prieteni (incluzând un iubit/partener de viață), că voi face multe goulottes din Damilano, dar…nu am întâlnit pe nimeni și nu am făcut mai nimic. Să clarific: toate conexiunile umane pe care le-am făcut de când mi-am lăsat în urmă ‘cariera’ nu au fost nimic mai mult decât un fel de întâlniri întâmplătoare, aventuri de-o noapte, prieteni-cu-beneficii. A luat ceva timp să-mi admit mie însămi cât de profundă era nemulțumirea și disatisfacția cu ceea ce făceam – ar fi trebuit să fiu fericită, că doar mă cățăram, nu? (‘Cățărat’ în sensul de a trece prin niste mișcări de maimuță pe care dicționarul le numește ‘cățărare’).
Cum nici în viața reală nimeni nu poate evolua/progresa via întâlniri întâmplătoare/ aventuri de-o noapte/ prieteni-cu-beneficii, la fel este și în cățărare, și ajungi să fii cățărător cu 10+ ani de experiență, dar la nivel tehnic să nu fi trecut niciodată de ‘începător’. Pe mine așa ceva nu mă interesează, dacă știu că asta va fi totul, că nu voi evolua/progresa, mai bine mă las complet de treabă. A ajunge să te cațeri la nivelurile tehnice cele mai înalte este ușor comparat cu realizările mele intelectuale din capitolele anterioare ale vieții – dar această concluzie mi-a luat cam un an și 8 luni să o realizez și multe experiențe foarte dezamăgitoare și dureroase, făcute pe filiera de cățărare.
Să rezum, fac escaladă solitară (ropesolo) pentru că o văd ca o platformă de progres și este singura la care am access. Așa că nu am opțiuni, a fost singura opțiune.
În prezent (adică de mai bine de un an) a te lega cu cineva în coardă reprezintă pentru mine o chestie intimă/spirituală, așa că am devenit foarte ‘picky’. Acum vreo 2 ani în urmă mă legam în coardă cu orișicine, și pot să spun că este un noroc/minune că sunt încă în viață (că nu am fost omorâtă de unul din acești parteneri la întâmplare). Dar de 13 luni am facut un detox complet și nu am mai avut nici măcar un singur filator secund pâna la ancoră din partea unei alte ființe umane.
6. Simți că vei practica forma asta de cățărare mai des?
Da, voi continua, alegându-mi/definindu-mi planurile în pași mici și sistematici. Este greu, complex și complicat când faci totul de unul singur – viziunea mea este să mă axez pe escalada sportivă și trad, să ajung să pot face asta în așa fel încât să-mi ridic nivelul, și apoi voi mai vedea. Îmi doresc apoi să mă întorc în Chamonix să fac trasee în ropesolo în Envers și Satelites.
7. Alpinism de iarnă, alpinism tehnic de perete, escalada: preferi o disciplină anume?
Preferința este determinată de circumstanțe – cum am decis să fac totul de una singură, trebuie să mă orientez spre formele de cățărare care sunt cele mai apropiate pentru ropesolo. Aceasta exclude alpinismul de iarnă. Mi-am dorit foarte mult să fac alpinism de iarnă și am o dezamăgire profundă în suflet că, petrecând un sezon de iarnă întreg în Chamonix (12-13), nu am făcut nimic… a trebuit să mă consolez cu schiul și cu cățărare pe plastic la sală. Nu am întâlnit oameni, nu s-au legat conexiunile umane, mi-am învățat lecția de viață și asta a fost.
Este un fel de a spune că ‘prefer’ stânca (free și artificial) și gheața pură, pentru că în aceste forme de cățărare am viziunea că este posibil să progresezi de unul singur.
8. Cum te antrenezi?
În trecut au fost vreo 2 ani în care am făcut multă sală – nu o recomand și nu mă voi întoarce deloc la sălile de cățărare.
Conștientizarea relației cu mine însămi, timpul petrecut în singurătate, ascultarea intuiției într-o măsură mult mai ridicată decât o făceam nu cu mult timp în urmă – toate acestea sunt un fel de antrenament. Apoi, când fac tot ceea ce este important în viața mea de una singură – cum ar fi a te muta de pe un continent pe altul, dintr-o țară în alta, de una singură, fără să cunoști pe nimeni. A fi tot timpul singur în 2 dimensiuni este un antrenament foarte bun pentru a merge de unul singur în 3 dimensiuni!
Mă antrenez și mai concret, în ultimele 18 luni, cu yoga (kundalini yoga gentle și anduranță/respirație) și free weights. Avantajul acestui ‘antrenament’ este că îl poti face oriunde, oricând și când sunt din nou la un perete, pot să-mi ating nivelul maxim foarte repede, după săptămâni sau luni de zero cățărare (apoi, după cum reiese din răspunsurile anterioare, nivelul meu maxim nu a fost niciodata cu mult peste începători, în ciuda faptului că am o experiență extensivă cu technici de coardă și locuri pe care le-am frecventat).
9. Un moment periculos la cățărare. Cum ai trecut prin/ peste el?
Au fost câteva situații (4) în care corzile s-au blocat la rapel. 2 în Alpi, în care eu am fost responsabilă de salvare și totul a ieșit bine. Într-unul dintre cazuri am urcat pe noduri prusice în vid până la ancoră, în altul am cățărat cap pe o bucată de coardă până la ancoră. Cu calm, o minte tehnică și experiență, se găsesc soluții la probleme, important este să ramâi calm indiferent de situație. Și să înveți lecțiile pentru ca în viitor să eviți/previi ca lucruri asemănătoare să se întâmple. Apoi în august anul acesta, când am făcut traseul Frison-Roche în Chamonix solitar, am avut un moment de panică înainte de ultima lungime pentru că începuse să plouă – furtuna părea să vina mai repede decât fusese anunțată și știam povești cu oameni care muriseră de hipotermie, când fuseseră în ‘cursa’ cu vremea. Apoi mi-am amintit că era o lungime pe care o făcusem cu o parteneră, era o lungime protejabilă foarte bine, și cățăratul artificial merge și în ploaie. Atâta timp cât te miști constant, nu ai cum să faci hipotermie. M-am calmat și am avut și norocul că furtuna a sosit în realitate cu câteva ore după, cum fusese prevazută de meteo.
10. Un moment frumos la catarare. De ce a fost frumos?
Au fost mult mai multe momente de dezamăgire, dezamăgire profundă, decât ‘frumoase’. Trasee pentru care am dat foarte mult din mine să fiu acolo, să încerc. Dar nu s-au concretizat (Fil a Plomb, Modica-Noury, etc.). Momentele frumoase sunt cele în care am reușit să fac o cățărare cap la limită sau atunci când variabilele care contează sunt sincronizate astfel încât să pot lua căzături cap încercând.
11. Ce regăsești la cățărat, la munte, de mergi la el așa de des?
Nu la ‘munte’ ci la verticalitate. Este o platformă de evoluție personală/spirituală, unde dupa 10+ ani de zile, mă simt de multe ori ca un începător, ca un copil curios dornic de descoperire.
Apoi, este unul din cele mai interesante lucruri pe care le pot face cu mine insămi. Nu sunt de fapt decât 2, celălalt fiind de natură 100% cerebrală/intelectuală/
12. Ce nu te intreba nimeni, dar ai vrea sa raspunzi?
O intrebare foarte buna și îți mulțumesc. ‘Ce pot face pentru tine/cu ce te pot ajuta?’
13. Care este răspunsul?
Ar fi două părți:
a. Am nevoie de puțin sprijin pentru yoga (tot de una singură o fac și pe asta!) ca să pot avansa în niște poziții intermediare.
b. Am nevoie de un filator în manșă pentru a putea exersa căderi cap în trasee solitare, și eventual și pe clove-hitch.
Pe Irina o puteți contacta la adresa ei de Facebook aici.
You might also like
Leave A Reply