În timp ce avionul nostru se apropia de o mică pată la marginea deșertului, care părea cochilia unui oraș uscat de timp și vânt, Val îmi arata ceea ce îmi părea un lac de mărimea Como, doar că era defapt conectat cu Oceanul Atlantic. “Aceea e laguna unde o sa ne dăm, chiar lângă Dakhla“.
Creierul meu a refuzat sa înregistreze informația asta nouă. Lagună? Lagună nu înseamnă o apă puțin adâncă, așa cum erau lagunele din Fuerteventura sau cea din Egipt? Asta arăta, în ochii mei, mai mult ca un lac care se vărsa în ocean. Cum o să ne dăm “noi” acolo, când 50% dintre noi – eu – abia ce încep să se atingă de apă adâncă și nici de înotat nu au învățat să înoate acum așa de mult timp? Panică. Cum de nu mi-a trecut prin cap să caut pe Google unde mergem? Ce a fost în capul meu să mă decid pe loc?
Cu 3 săptămâni înainte unul dintre cei mai dragi prieteni ai mei din Barcelona, Val, mi-a spus că se duce într-o tabără franceză de kitesurfing și m-a invitat să mă alătur, pentru că erau instructori care vorbeau Engleză. În momentul acela încă nu mă decisesem dacă sportul ăsta e cea mai faină chestie de care m-am apucat în mult timp sau sportul pe care îl detest pentru că sunt un antitalent la el. Așa că, după cele 15 secunde de gândit profund, am zis că vin. Sigur. Ce idee grozavă!
… ce idee grozavă să stau 10 zile pe un șezlong și să citesc. Pentru ca dacă e apă adâncă nu prea am ce căuta eu acolo. Parcă luându-și un moment să se decidă dacă face mișto de mine sau să mă reasigure, Val decide să mă încurajeze. O să mă descurc bine. Pe lângă asta, or să fie foarte mulți instructori în zonă, gata să mă salveze de consecințele propriei mele incompetențe.
Cam asta mi-a zis-o și Amine, care avea să fie cel mai fain instructor cu care am avut de-a face. Cu multă răbdare avea să îmi corecteze fin poziția corpului atât pe placă, cât și sincronizarea dintre poziția pe placă și mișcările zmeului. M-a ajutat că a spart secvențe în mișcări mici și apoi le-a împletit cu concepte din navigație cât să înțeleg de ce trebuie să fac un anumit lucru într-un anumit moment.
De altfel, întreaga școală folosea metodologia asta. Seara făceau debriefing-uri unde eram noi întrebați ce anume am învățat și unde ne-am poticnit, doar ca apoi instructorul să ne explice ce a văzut el și de ce trebuie să modificăm ceva. Iar Amine venea cu o placă și ne desena dinamica lucrurilor și ce se întâmplă în fiecare moment. Tocilara din mine era doar ochi și urechi.
Iar de apă adâncă? În prima dimineață de kitesurfing am nimerit laguna la reflux, aproape de minim. O linie clară departaja apa puțin adâncă de cei 20+ metri de adâncime, la vreo 15 metri de unde eram noi. Grozav. Go big or go home, ai zice. Dar creierul meu, fidel ideii că eu nu am ce căuta în apă adâncă și dacă eram menită să fiu delfin, aș fi aflat până acum, mă sabota fix înainte ca apa să se adâncească. Găsea cu ce. Îmi fugea placa, îmi înecăm zmeul. Eu eram surprinsă că Amine își păstrează calmul și blândețea, el era surprins că reveneam cu un zâmbet pe buze ca să mă împrăștii din nou curând. “Ia cât timp ai nevoie. Fiecare dintre noi are ritmul său. Or să se așeze lucrurile” ????
Jumătate din zi laguna se inunda și, într-adevăr, erau suprafețe extinse cu apă mică. Dar cealaltă jumătate era opusul. După masă se schimba un pic direcția vântului și venea cu ceva rafale de la podișul din spate. Am ajuns să fac doar o sesiune pe zi pentru că era mult prea obositor pentru mine. Pe lângă asta, nu îmi luam zile libere de la muncă și lucram după sesiune. Inițial am vrut să fentez apa adâncă, dar condițiile mai faine erau dimineața. Așa ca era un spectacol să mă vezi căzând în apă adâncă și pierzându-mi placa. Îmi lua o veșnicie să mă redresez, mai mult pentru că ajungeam la placă și nu reușeam să mă opresc bine. Mi-a luat timp să mă obișnuiesc cu rotirile corpului când nu ating fundul apei și zemul mă mișcă. Fără să îmi dau seama, corpul meu se relaxa treptat în acest mediu nou. Dar am stat mult în apă, zbătându-mă să îmi recuperez placa, și m-a ajutat foarte mult pentru a mă liniști. Totodată, instructorii nu foloseau sisteme walkie talkie. Odată ce eram în apă trebuia să îmi activez gândirea critică pentru că nu îmi șoptea nimeni ce să fac. Și asta a construit încredere în mine și în capacitatea mea de a rezolva probleme.
Pentru că, în ciuda rafinărilor, nu reușeam să plec upwind și eram în acest constant proces de a mă obișnui cu apa adâncă, la un moment dat am început să mă frustrez. Poate sportul ăsta chiar nu este pentru mine? Puteam să trec rapid dintr-un moment de supremă bucurie în unul în care îmi imaginam cum ajung acasă, scot zmeul ăla frumos de la Răzvan în fața blocului, și îi dau foc, după care dansez în fața acestui foc. Muhahaha. Mă rog, adică eram într-un moment de cumpănă.
Ispășită m-am dus într-o dimineață cu zmeul în lagună, gata să las apa rece să mă răcorească și să pic, așa cum făceam în fiecare primă tură, în primii 10 metri. Doar că am remarcat că încă eram pe placă după ce m-a ridicat zmeul. Observam culoarea tot mai închisă a apei de sub mine și micile unduiri ale suprafeței iar ceva mi-a spus să mă las în ham. Placa a început să canteze și, dintr-o dată, să mă ducă împotriva vântului. Da, mergeam upwind. Iar eu observam totul ca printr-o aură. Nu aveam deloc sentimentul că analizez critic, ca atâtea dăți înainte, unghiul zmeului sau poate că merg prea repede sau prea încet. Totul se simțea perfect. Iar când am simțit că m-am apropiat suficient de malul opus, m-am oprit lin. Noh, să vezi distracție dacă nu îți iese waterstartul pe dreapta acum, la ce departe ești, mi-a șoptit cinica din mine. Dar senzația s-a repetat pe partea dreaptă și m-am văzut, ca într-o stare de grație, pornind spre mal, trecând prin grupurile de avansați din spatele meu și controlând viteza cât să ne evităm elegant. Atunci îi aud, pe Val și Geoffrey, chiuind în spatele meu. Sărbătoreau cu mine ceva ce eu încă nu procesam emoțional: mi-a ieșit!
Cred că nu aveam față să îmi extind zâmbetul mai mult când m-am întors la Amine. În următoarea oră mi-a dat puncte de reper tot mai sus în lagună, cerându-mi să ajung acolo și să mă întorc, ca să vadă cât de mult controlez mișcarea. Ca un puzzle care s-a unit cumva în capul meu, nu am căzut deloc, am reușit să evit toți ceilalți oameni de pe apă și zmeul m-a ascultat, ducându-mă unde voiam. Ca un moment de magie, nu mai aveam dileme existențiale despre cât de mult să împing bara. Prin urmare, în următoarea oră Amine a introdus tranzițiile, care aveau să rămână temă pentru următoarea călătorie.
Nu sunt talentată la sportul ăsta (sau la vreun sport?), dar am disciplina și anduranța emoțională să stau cu procesul până când observ evoluție. Practic, trăiesc din micile bucurii și victorii ale fiecărui moment. Că m-am îmbunătățit, fie și un pic, față de ieri.
Condiția fizică
La câteva zile după sosire am descoperit că ce antrenament folosesc eu la cățărat mă ajută puțin la kitesurfing, când nu antrenez deloc picioarele. Aici, totul părea o variațiune de genoflexiuni. Acum câți ani în urmă am făcut ultima dată genoflexiuni? După sesiunea de dimineață îmi doream să dorm, măcar un pic. Tabăra și avea o camera de dormit în stil marocan, unde erau paturi pentru ațipit. Dar nu reușeam să adorm, oricât simțeam că ar ajuta. Și pentru că aveam vânt zilnic iar noi sosisem din întâmplare între două tabere, am ajuns și între zilele de odihnă. Deci nu am avut zile în care să nu ieșim pe apă.
Cu toate acesta nu condiția fizică a fost factorul meu limitator, ci încredea în mine. Încrederea că ritmul meu de evoluție este în regulă, că “sportul ăsta este de mine” și înțelegerea procesului și a unde greșesc eu. Iar ultima parte a fost furnizată cu măiestrie de Amine.
Condiții în lagună
Laguna din Dakhla are, depinzând ce website întrebi, 30 km lungime și pe alocuri 4 km lățime. Este așaaa de mult spațiu să îți dai delir. Vântul este offshore, care generează condițiile astea fără valuri. În mod normal, este și unul dintre cele mai periculoase tipuri de vânt, care te duce în larg. Dar, fiind o lagună imensă, ai spațiu să te desfășori fără să ieși în larg. Noi am avut în octombrie vânt zilnic, cam în aceeași plajă de vânt.
Foarte mulți kitesurferi care chiar știu ce fac vin în Dakhla pentru ca sunt condiții minunate pentru progresie. Nu sunt valuri și este vânt aproape zilnic. Prin urmare, fără prea multe variabile pe teren, se pot concentra pe învățat noi acrobații într-un mediu controlat. Mulți dintre francezi aveau să se întoarcă în zona Bretagne, faimoasă pentru valuri și vânt puternic, unde se pare că mai mult practică ce știu deja și mai rar sunt condiții de aventurat la învățat lucruri noi și riscante. Pentru asta veneau în Maroc.
Salvarea unde am fost eu este asigurată chiar de scoală. Nu i-am văzut folosind bărci, deși am văzut o barcă pe apă. I-am văzut intervenind foarte rapid și eficient chiar ei. Unul dintre amicii noștri și-a făcut quick release în apă adâncă, accidental, cu placa. Nu a mai așteptat să inițieze procesul de self rescue pentru că nu știa încă să pună bara la loc. Trei instructori au fost rapid lângă el, dar prea târziu să îl oprească din a strânge bara. Unul dintre ei l-a dus la malul opus iar altul i-a luat zmeul, l-a adus la mal în timp ce altcineva desfăcea bara, i l-a lansat și apoi, cu ambele zmeie sus, a navigat peste lagună să aducă zemul la elev. Pentru mine tot procesul ăsta a fost super impresionant prin rapiditate, eficiență și cunoștințe.
Echipamentul: eu am folosit cel mai mult un zmeu de 9 metri, ocazional 8 sau 10. Atunci când treci de waterstart, în tabăra asta o să ai zemul și placa ta. Nu le împarți cu alte persoane. Prin urmare, 2 ore pe apă sunt 2 ore active pe apă. Școala se numește DreamKite și nu pot să îi recomand cu mai multă căldură, dacă este confortabil pentru tine că mai tot group vorbește în franceză.
Cazarea: mulți dintre noi am stat la un hotel în Dakhla și un microbuz ne ducea și aducea în fiecare zi. Mâncarea era asigurată de tabără, preparată în bucătăria lor. Pe lângă faptul că a fost delicioasă, mâncare tipic marocană, controlul calității a fost o bucurie după toxinfecția alimentară din Egipt. Din punct de vedere costuri, pentru că nu cred că nu am plătit pentru nimic în afara taberei, a fost pe departe cea mai ieftină experiență de kitesurfing în care am fost.
Dakhla
Plimbându-mă prin orașul ăsta am apreciat un pic mai mult luxul resurselor din orice oraș în care am fost în lume. Plasat la marginea deșertului, în teritoriul disputat Sahara de Vest, Dakhla nu are multe lucruri de oferit. În afară de pescuit și turism, nu sunt multe lucruri de făcut în zonă. Apa de la robinet nu este potabilă și este închisă noaptea. În ciuda limitărilor în apă, orașul încearcă să țină în viață o sumedenie de palmieri care oricum pot să moară de la ariditate și soarele constant. Se observă sărăcia în foarte multe aspecte, dublată de ocazionala prezență militară care ține teritoriul sub conducere marocană.
În afara orașului nu am apucat să merg mare lucru, pentru că nu au fost zile de pauză sau fără vânt.
Dacă nu aș face kitesurfing nu găsesc un motiv pentru a vizita zona. Dar pentru că fac kitesurfing, o să merg încă o dată în martie anul ăsta.
Leave A Reply