Data: 8-9 Decembrie 2012
Uitându-mă la pozele pe care le-am făcut în week-endul în care iarna s-a hotărât în sfârșit să vină la munte, mi-am dat seama că nu am multe de scris. Pozele vorbesc de la sine 🙂
Am urcat la Refugiul Coștila cu gândul de a cățăra un traseu în Colțul Gălbinele, cu echipament de iarnă. Nu ne-a mai ieșit, pentru că odată cu venirea serii vânturile au început să biciuiască refugiul, aducând nisori abundente care nu s-au oprit până a doua zi la prânz. Asta nu ne-a oprit din a explora zona…
Pădurea pare destul de aglomerată, cu poteci umblate de urme care mai de care mai îmblănite. Am dat i peste urme proaspete de urs, în mai multe locuri din poteca spre refugiul Coștila. Nu este mai bine vara, atunci când nu știi? 😛 Ignorance is bliss!
Peretele Vulturilor, bătut de vânturi…
Refugiul Coștila…
Valea Cotilei, înainte de căderea serii și a iernii 🙂
Peretele din Valea Gălbinele, cu traseul pe care îl ținteam…
Munții Baiului, poleiți și gata să primească schiurile de tură…
Panoramă a Buștenilui. La noi era rece și liniște, o linite frumoasă, în timp ce acolo jos părea a fi forfotă mare…
Vârful Picătura:
Am făcut o plimbare până La Pândă, pe poteca ce conduce spre Brâna Aeriană și Creasta Văii Albe.
iarbă înghețată în timp….
vâlcelul spre La Pândă…
Este o plăcere aparte să mergi iarna la munte, este un anumit tip de liniște atunci când ninge, un alt fel de singurătate și cu siguranță mult mai multă duritate. O liniște capricioasă, în care se aud și mai puternic gândurile, în care răzbate și mai puternic dorința de a fi acolo.
Seara ni s-a alăturat Daniel Burcea, venit și el să împartă singurătatea și căldura Refugiului Coștila. A doua zi am mers împreuna, puțin prin Valea Coștilei (care acum era plină și deja brăzdată de avalanșe), croind potecă spre Valea Gălbinele.
urcăm spre Valea Gălbinele…
zăpadă maaare și pufoasă 😛
Un profil al Țancului Ascuțit
Țancul Mic și Peretele Coștilei (cu Creasta Coștila Gălbinele), poleiți cu zăpadă.
Valea Coștilei nu mai semăna cu ce găsisem cu o zi în urmă…
Abia am prins trenul de întoarcerea, coborârea de la refugiul Coștila durând mai mult decât urcarea, cu zăpadă ajungând pe alocuri până la șolduri. Vâlcelele dinaintea Văii Coștilei au fost și ele umplute de avalanșe.
Zăpada asta, cum știe să înobileze muntele…
You might also like
5 Comments
Tare frumoase imaginile voastre… Felicitări pentru tură!
Mulţumesc frumos!
ma tem ca peretele ce l-ati ochit pentru a parcurge trasee nu este umarul galbinele ci coltul galbinele
umarul galbinele incepe de la hornul coamei si se termina in strunga galbinele
corect corect, am încurcat eu numele. Am făcut eu tocăniță de nume 🙂
“Este o plăcere aparte să mergi iarna la munte, este un anumit tip de liniște atunci când ninge, un alt fel de singurătate și cu siguranță mult mai multă duritate. O liniște capricioasă, în care se aud și mai puternic gândurile, în care răzbate și mai puternic dorința de a fi acolo.”
Foarte frumos scris, felicitari!