Pierduti in Culoarul Macho Direct, Mont Blanc du Tacul

Dimineața plecăm exact când prima geană de lumină apărea de după Dent du Geant. Era liniște, doar scârțâitul zăpezii sub colțari auzindu-se. Era în jur de ora 6.

Am coborât pe ghețar până într-o zonă pe care nu o cunoșteam, pereții din Mont Blanc du Tacul care se ascund după Point Lachenal. Și iată la dreapta impozantul nostru perete – credeam noi cu naivitate pe atunci – cu un culoar evident care îi brăzda fața pentru a se bifurca mai sus. Exact precum Albinoni – Gabarou și Modica Noury, culoarele gemene din care voiam să îl facem pe primul. Aflăm noi mai târziu că eram defapt în Macho Couloir, ieșirea directă

Înălțime traseu: +800m
Min / max altitude: 3500m / 4248m
Orientare: Estică
Pantă: până la 90 grade
Dificultate gheață: IV 5
Grad cățărare mixtă: M6
Grad de ansamblu: TD+
Data: 29.10.2014

Notă: pentru că îmi scăpasem (și scăpasem de) aparatul foto cu o zi înainte și ne grăbeam tare, nu am mai stat să fac poze cu telefonul. Prin urmare, cu excepția uneia, pozele sunt preluate de pe un blog fain.

Urcăm până la baza râmaiei și ne echipăm. Două echipe erau deja în perete. Nu știu cum se face, dar parcă tocmai panta de zăpadă până la râmaie și imediat după este cea mai solicitantă la nivel de anduranță. Astfel începem urcarea pieptis pe un culoar înconjurat de pereți de vreun metru jumătate de zapădă. Pesemne pe aici se scurge zăpada din perete, pentru că zona îmi arăta așa cum îmi închipui unele trasee din Patagonia: un culoar strâmt și semicilindric înconjurat de pereți de zăpadă.

Mai cu zăpadă tare, mai cu porțiuni de gheață, mai cu zăpadă pufoasă, am mers concomitent preț de vreo 200-300 de metri. Între noi apărea maxim un șurub de gheață sau o nucă. Prima regrupare am făcut-o la șuruburi de gheață, înainte de ceea ce părea o bifurcație unde noi porneam la stânga. Era straniu că nu găseam regrupări, deși Albinoni Gabarou era cunoscut pentru retragerea ușoară datorată acestora.

Nu era greu, dar era obositor să nu facem regrupări, mergând constant concomitent. Simțeam cu ard mușchii gambelor de la efortul susținut. Continuăm, având în față cu vreo lungime jumătate o altă echipă. Când îi prindem, îmi zic eu, aflăm poate mai multe detalii.

De la bifurcație iarăși mergem vreo 3 lungimi concomitent, pe un culoar mai strâmt și mai delicat de gheață veșnică, până regrupăm din nou la pitoane bătute de noi. Nu aveam voie nici să mă las în regrupare, pentru că nu știam cât ține. Am aflat eu că mă putea odihni liniștită în pitoane, pentru că unu dintre ele era așa de bine bătut încât nu am mai reușit să îl scot la plecare.

Cam pe acum am prins și echipa din față, care regrupa mai des, și care ne-a informat că nu eram tocmaaai în traseul în care credeam. Eram în Culoar Macho varianta directă și mai aveam vreo 5 lungimi de coardă până să ieșim. Problema era pe unde ne retragem. Pentru că traseul pe care voisem să îl facem era echipat, nu aveam abalacovul cu noi. Culmea era ca nu aveam nici cartea cu traseele din zonă și nu știam ce poteci sunt deasupra peretelui, nici unul dintre noi nemaivenind pe aici. Ca niște adevărați profesioniști :)).

În fine, în jos era cam greu acum așa că ne rămânea doar în sus. Am continuat pe acest culoar cu gheață fragilă pe alocuri, teren care ne cam forța să mergem concomitent. Cred că am regrupat ca la carte doar de 2 ori, să mergem din regrupare în regrupare, dintre care o dată doar pentru că am dat de o zonă sensibilă care este pasul traseului, un diedru pe care se prelinge un fir de gheață ce era acum cam putredă și sfărâmicioasă. Erau excluse șuruburile de gheață, așa că am folosit nuci și frienduri. Zăapada era atât de sensibilă încât am prins un fel de țurțuri formați pe sub ea ca să blochez pioletul.

După acest pas Culoarul Macho direct cotește ușor dreapta pe o pantă de zăpadă, care la ieșire s-a transformat într-o zonă cu gheață sfărâmicioasă unde abia reușeam să înfig pioletul. Totul se fărâmița în jur așa că mai mult mă împingeam în el.

Pe ultima porțiune eram extenuată. Nu știu care a contribuit mai mult, faptul că nu eram aclimatizată (și am resimțit asta în felul în care respiram și viteză) sau faptul că nu mă pregătisem pentru nivelul ăsta de anduranță. Nu reușeam să îmi reglez respirația, ceea ce era ușor ciudat, și musculatura se plângea de la efortul de a merge porțiuni așa de lungi legat. La traseul de peste două zile nu aveam să mai am problema asta. Faptul că am mers aproape constant concomitent nu mi-a permis să mă odihnesc și să îi dozez altfel energia. Găsisem tot felul de metode de a mă odihni între mișcări și de a pune presiune pe altă grupă musculară la picioare. Totodată, știam că dacă unul dintre noi se oprește îl încurca pe celălalt și punea în pericol echipa, așa că încercam să mă sincronizez cu Dănuț, care avea cu totul altă formă fizică față de mine.

A fost greu, a fost superb și am învățat foarte multe.

Când am ieșit în creastă îmi vibrau mâinile și picioarele. Nici nu știam în ce creastă suntem, dar vedeam în dreapta, dincolo de Culoarul Gervasutti, un perete mult mai mic în care ar fi trebuit să fim noi. Am continuat pe creastă încă o lungime de coardă, unde mi-am dat seama cam cât de obosită eram: nu putea să mă concentrez foarte bine pe mișcări de atenție.

M-am așezat în apropiere de Dănuț și am estimat situația. Mai aveam aproximativ vreo oră jumătate de lumină și un mic culoar care ducea spre un searc. Habar nu aveam pe unde ocolim acel serac și care era poteca de Mont Blanc – cea pe care trebuia să o prindem pentru a coborâ la Abri Simond. Problema era și că dacă apuca să se întunece nici salvamontul nu ar mai fi avut lumină să intervină. Eu mă mișcam deja foarte lent, așa că îmi venea greu a crede că ajungem să găsim poteca până să cadă întunericul. Noah, aici am venit eu cu soluția: să facem o plimbare expres până jos, cu elicopterul. Nu era neapărat elegant din punct de vedere al satisfacției turei să chemăm salvamontul, dar eu credeam că era mai înțelept. Dănuț s-ar fi descurcat excelent, dar devenea riscant dacă eu nu. Cred că am fost de acord amândoi cu asta, pentru că am sunat elicopterul.

Că noi nu am știut să explicăm unde suntem este altă poveste. Asta a dus ca elicopterul să survoleze vreo 30 de minute peretele în care trebuia să fim și să nu vadă semnalele noastre luminoase ca să mai urce vreo 200-300 de metri în peretele de vis-a-vis. Mai încurajant a fost când a și plecat. Atunci a fost așa un moment de împăcare, după care decizia că o vom lua încet încet la pas spre refugiu. Important era să nu ne oprim și ajungeam noi până a doua zi :)). Nu mai aveam nici mâncare și nici apă, dar asta este. Surpriza a fost că s-a întors elicopterul ceva minute mai târziu și – lăsându-se întunericul – ne-a și văzut frontalele.

Ne-au ridicat rapid și cu mult profesionalism. Întâi pe mine. În momentul în care elicopterul s-a ridicat nu m-am putut abține să zâmbesc, la 60-100 metri mai sus de unde eram, pe teren accidentat ușor, se vedea coama de lângă serac unde era poteca de Mont Blanc. Ce înseamnă să nu știi zona… C’est la vie, data viitoare voi fi mai isteață și voi lua topo-ul în traseu chiar dacă cred eu că știu în ce intru 😛

Am suferit un pic în Culoarul Macho Direct și de fiecare dată mă concentram pe ce am de făcut, pentru că altfel putea deveni descurajant. Am înțeles un pic mai bine…

cum și ce este cățărarea la culoare de gheață, cât de suuuper faină este
cât de importantă este aclimatizarea
că anduranța este foarte importantă în tresee de genul acesta, unde se cam impune să mergi concomitent dacă vrei să ieși pe lumină. Aici ar trebui să dedic mai mult timp.
că gradul IV 5 de gheață nu este așa de greu tehnic pe cât este de angajament.
că dacă intram mai devreme ieșeam de-a dreptul confortabil pe lumină și aveam timp de un pic de odihnă. Asta ne-ar fi scutit de plimbarea cu elicopterul (care, apropo, a fost o plimbare foarte faină! Este o variantă să urci cu telecabina și să cobori, repede și gratuit, cu elicopterul :)) )

Toate acestea în accepțiunea că bătălia se dă pentru a ieși pe lumină din traseu.

O sinteză a traseului:

Orientare estică, dar aproape mereu în umbră, fiind ascuns de pereții stâncoși
Dificultățile tehnice sunt spre final, unde se poate întâlni zonă de mix
Traseu oarecum evident, cu linie logică
Nu are regrupări amenajate (poate doar… uitate pe acolo). Eu una am lăsat două pitoane, neintenționat

Topo

Ajunși în Argentiere, jandarmii au fost drăguți să ne ofere un drum până în Chamonix. Ca un semn divin, ne-au lăsat lângă supermarket. Era timpul pentru un răsfăț cu mâncare franțuzească după plicuri nenumărate de orez și curry. Ce zi lungă și plină de peripeții, în timp ce în Chamonix viața avea același ritm boem.

O mănușă pierdută, SIM-ul de la telefon scăpat fix în creastă, o sprânceană cu cicatrice de la o lovitură aplicată cu mânuța mea care ținea în ea un piolet, o super experiență cu un coechipier în care am avut mare încredere. M-am chinuit. Mă mai întorc!