Traseul Kikos Bohrer – Parcul National Paklenica, Croatia

Dimineața la 5 eram în picioare. Mă rog, Octavian, pentru că eu îmi găseam scuza că mai fur 1 minut până se ridică și Cătălin,  ca să aflu că și el își oferea același răgaz, numai că mă aștepta pe mine :))

La 5 jumătate plecam de la camping. În prima zi am zis să testăm varianta mersului pe jos. Nu s-a mai repetat, pentru că am simțit că drumul nu se mai termină. Se anunța ploaie la prânz iar pereții erau încă maronii și fleașcă de la ultima ploaie, dar nu ne puteam abține să încercăm. Deja ratasem o zi de cățărare, zi în care am făcut însă cunoștință cu împreujurimile și ne-am odihnit după drumul lung. Prin urmare, am ales un traseu scurt pentru a face cunoștință cu stânca. Eventual puteam face încă un traseu după, dacă mai avea chef, timp și tot așa.

Băieții de la camipnng ne făcuseră câteva recomandări de trasee, din experiența lor privind ce se usucă repede în Parcul Național Paklenica. Unul dintre trasee era Kikos Bohrer (Franz waru nicht do vrha?) și era foarte aproape de parcare (chiar în peretele din stânga ei).

Prima impresie, cum am urcat pragurile care duceau la baza traseului, a fost ca stânca este extraordinar de aderentă, de curată și de abrazivă. Pe alocuri parcă simțeam chiar că înțeapă.

Traseul: Kikos Bohrer (Franz waru nicht do vrha?)
Dificultate (pe lungimi): 4a, 6a, 5c, (S2), 100 m
Aplasare: zona D, peretele Kukovi ispod Vlake, Parcul Național Paklenica

O primă lungime ușoară, pe față căzută și lapiezuri m-a convins. Lapiezurile erau geniale! Nu mai cățărasem niciodată pe așa ceva și îmi era tare straniu să abordez le ca prize. Era o tehnica pe care o învățam pe loc, experimentând. Așa am aflat ce înseamnă grooves.. Și groovy it was!

A doua lungime pleacă pe dreapta unui hornuleț roșu, ca să ajungă la un pas fain fain fain de traversare de pe un lapiez în stânga pe o față cu alveole. Părăseam crestulița tăioasă la mâini pentru o față pe care nu se vedea nimic.

A treia lungime este super scurtă, urmează o față și apoi o crestuliță până la punctul de rapel. Retragerea am făcut-o în 3 rapeluri.
Fiind atât de abrazivă stânca și lapiezurile atat de tăioase, am fost foarte atenți la cozi să nu frece. Chiar mă gândeam cum o să țină pielea la 12 lungimi de coardă atât de abrazive.

Prima impresie a fost că este fenomenală cățărarea în Parcul Național Paklenica! Stânca este superbă iar formațiunile astea modelate de apă în milenii mi se păreau intrigante, exotice și totodată super distractive. …și, totuși, cum pui piciorul pe așa ceva?Nu a fost un traseu superb, dar a fost un traseu excelent pentru a face cunoștință cu zona și cu stânca.

Nu am mai cățărat după traseu, ne-am dus sa inspectat pereții, cu un ochi la Anika Kuk. Peretele părea să plângă în zeci de șiroaie întinecate. La prima vedere, o jumătate de zi cu soare l-ar fi uscat.

Cum tot ce era mai lung era ud, când am interceptat-o pe Vio la coborâre am negociat vizitarea unei frumuseți naturale a Croatiei: Parcul Național Krka. Ironia a fost că aceasta a fost ziua în care am cățărat cel mai scurt traseu, dar ne-am și trezit cel mai de dimineață pentru asta. În restul zilei nu am mai reușit performanța.