Traseul Muchia Iepurașului, Peretele Animalelor

Lume lume, se pare că Moldova chiar se unește cu Țara Românească. Cel puțin la alpinism. Cel puțin ocazional…

Prin urmare, ocazional ieșenii ne vizitează și pe noi, purtătorii de hram bucureștean, și lasă Cheile Bicazului pentru mai însoritele Chei ale Râșnoavei și pereții populați cu animale feroce din spatele lor. Un astfel de animal feroce am ales și noi la această reuniune, când Octavian, Vali și cu mine am pornit în a înfrunta iepurașii feroce din Peretele Animalelor.

Traseu: Muchia Iepurașului (în probabil cea mai lungă parcurgere din istoria traseului)
Dificultate: 5A (un grad unflat cu generozitate!), 6+/6a la liber, 5+ cu A0
Lungime: 5 l.c.
Amplasare: Peretele Animalelor, Masivul Postăvarul (între Muchia Căprioarei și Diedrul Corbilor)

Noi știam că vrem să facem traseul ăsta de cu seara. Am spus și altora și se pare că i-am inspirat. Astfel, dis de dimineața – pe la 10 – ajungem la baza traseului și, hop, Darie (dacă am reținut eu bine numele) și Laura erau și ei la vânătoare de Iepuraș(i). Aveam echipă în față, dar cum nici nu ne grăbeam și traseul ăsta chiar nu îl mai făcusem, am zis că ne păstrăm planul și așteptăm.

Prima lungime este prăfoasă și conduce diagonal stânga spre un horn cu iarbă, în care se află regruparea. Se găsesc pitoane suficiente.

Cum stăteam cu Vali la taclale, incluzându-l pe alocuri și pe Cătălin, care era agățat în Lupul cel Rău, îl aud pe Vali șoptind parcă ceva de genul “mamă ce mare e… ferea!”. De sus se auzise o ruptură puternică și amândoi ne-am lipit de perete într-o clipită, ca să auzim cum cade în spatele nostru ditamai bolovanul. Cineva îl dizolcase din Muchia Căprioarei, pesemne. Râdem, glumim, dar este destul de înfiorător sunetul 🙂

A doua lungime pornește pe fața din dreapta hornului și continuă apoi pe muchie până pe o platformă unde se află o regrupare ultra comodă. Lungimea are mișcări frumoase și ușoare, pe o stâncă relativ compactă.

În a doua regrupare am mai stat un timp îndelungat să ne bronzăm, să ne facem poze și să ne lăsăm încântați de o interpretare alpinistică a piesei Mă dusei să trec la Olt. În urma noastră urca rapid o echipă de brașoveni care nu s-a lăsat stingherită de ideea că mai sunt două echipe înaintea lor. Sau nu observaseră. Până am ajuns să plecăm din regrupare băieții ne-au ajuns.

A treia lungime pleacă în dreapta regrupării și continuă vertical, rămânând pe muchie. Regruparea ar fi fost probabil comodă, dacă nu ajungeam să fim 5 în ea :)). Nu știu dacă a mai văzut regruparea asta atâția oameni agățați de pitoanele-i ruginite.

A patra lungime continuă pe creastă, până la un punct de traversare dreapta pe o față spălată. Aici este un fel de pas psihologic al traseului. Psihologic pentru că este asigurat bine înainte de traversare (care nu este nici lungă, are vreo 3 metri). Este vorba despre o trecere dreapta pe o placă fără prize la picioare, dar alveole generoase la mâini. La o adică, se poate trece și la artificial. După ea urmează teren ușor până într-o regrupare comodă, pe o brână mare de iarbă, la umbră.

Ajunsesem din nou echipa mixtă din față și am așteptat să treacă ei prin hornul emblematic al Muchiei Iepurașului, în a cincea lungime. În lungimea asta există două variante: fie mergi pe traseul clasic, parcurgând hornul, fie îl ocolești prin stânga pe linia crestei și intri pe o porțiune din Muchia Căprioarei.

Chiar și hornul are două opțiuni:

fie îl parcurgi jumătate și apoi ieși în stânga pe o față căzută, pentru ca apoi să faci din nou dreapta pentru a reintra în traseu
fie îl parcurgi integral, depășind bolovanul încastrat și mica surplombă din dreapta acestuia

Octavian mai făcuse traseul cu ocolire pe stânga și am zis că dacă tot am stat un milion de an în traseu, dacă tot nu m-a deranjat întinderea de la încheietura stângă (pe care am căpătat-o în Alpi), dacă-i bal… bal să fie. Să facem direttissima! 😛

Hornul este super bine asigurat, mai ales pentru media traseului. Nici nu este greu, te înghesuie frumos așa cum doar traseele clasice știu să o facă, pentru ca în surplombă să te întindă. Pasul de ieșire din surplombă și-a meritat tot dârdâitul în regrupare cât ne-am așteptat rândul. Niște mișcări întinse pe prize bune și o ieșire din perete mai grea decât toată lungimea: la iarbă. Mi se părea la ghici dacă ține iarba aia să mă scot din zona verticală. Pe parcurs am mai prelungit din bucle pentru coechipierul meu, în caz de nevoie. După ieșirea din surplombă urmează o zonă mai sensibilă, în special pentru că nu am găsit noi asigurări și era multă iarbă, după care am ajuns repede la copacul care anunța ieșirea din perete. Soarele se apropia de apus.

Darie mi-a făcut o surpriză foarte drăguță: mi-a recompensat serviciul de a-i descâlci corzile în regrupări cu un măr. Cea mai bună recompensă. Mulțumeeeesc!

Pe retragerea printre frunze din spatele Peretelui Animalelor s-a lăsat și seara. Am reintrat pe poteca ce trece pe la baza animalelor și am coborât vâlcelul care conduce în Poiana Inului fix cât să nu fie nevoie de frontale până la corturi.

Cred că a fost traseul din Peretele Animalelor care mi-a luat cel mai mult timp de parcurgere. Am pierdut mult timp în regrupări. E drept că la un punct Laura ne-a invitat să îi depășim, dar eu una nu am fost pro pentru că trăiam cu impresia că nu mai avem mult până ieșim și era timp petrecut într-o echipă simpatică. Am mai avut de așteptat, dar măcar am fost într-o echipă simpatică și mâna mea accidentată nu s-a supărat foarte rău pe mine!

(da, Vio, nu ne-am așezat în ordinea corectă :P)

Pozele sunt făcute fie de Octavian, fie de Darie, fie de mine. Nici nu mai știu care de unde este. Așa că dacă vreți să angajați fotograf și v-a plăcut vreuna dintre imagini, spuneți și vă dau email-urile tuturor 😛

Cum Octavian a repetat un traseu pentru noi, a doua zi am repetat și eu un traseu pentru ca băieții să îl cunoască pe Cezar Manea din Cheile Râșnoavei. (descrieri aici și aici)