Traseul Senza Pieta din Debeli Kuk, Parcul Național Paklenica

Traseu: Senza Pieta
Dificultate: 6b+, 7 l.c. Asigurări S2
Amplasare: Peretele Debeli Kuk, Parcul Național Paklenica, Croația

Cu ocazia sărbătorilor ploioase de Paște am decis să luăm lumină de la țărmul Mării Adriatice, din Croația. Acolo șade cuminte calcarul superb de Paklenica, cu numeroase trasee de mai multe lungimi de coardă din care se vede marea. Vremea nu se anunța ideală, dar voiam să ne încercăm norocul.

În seara de vineri plecăm cu mașinile din Cluj, Anca și fetele în mașina din urmă, doar ca să ajungem dimineața în localitatea Starigrad doar o mașină. Fetelor le cedase motorul în Ungaria și aveau să vină cu autostopul în seara aceea. BlaBlaCar se pare că a fost o alegere inspirată pentru ele.

Cum prima zi se anunța singura cu vreme stabilă, ne-am și grăbit să ne campăm și să alegem un traseu de mai multe lungimi, dar mai ușor. Toți eram obosiți după o noapte pe drum. Așa am ajuns să alegem Senza Pieta, un traseu emblematic din zonă.

Canionul Paklenica ne-a condus de la intrarea în parc la parcare și apoi pe lângă falezele de escaladă pline ochi de cățărători care veniseră la adunarea inetrnațională a cățărătorilor ce se ținea char în același week-end. În Debeli Kuk, peretele semeț care se ridică față în față cu Anika Kuk, se desfășura un concurs de escaladă viteză pe traseul Big Wall Speed Climbing (6c+, 6 l.c.). Capul echipei nu avea voie să sară nicio asigurare, ceea ce nu permite mersul concomitent, o măsură de siguranță a organizatorilor. Se pare că recordul istoric de viteză fusese de 15 minute.

Peretele Debeli Kuk în depărtare și falezele de escaladă de la potecă. Parcarea din parc era plină așa că am lăsat mașina undeva pe drum, unde ne-au oprit gardienii. Zarvă multă la potecă. Pe lângă tarabele cu echipament și mâncare, o grămadă de cățărători veniseră la escaladă. Anumite produse le puteai lua la teste în trasee, precum espadrilele de la Millet.

Trecem pe lângă festivitate și, înainte de primul pod peste râu, facem stânga și urcăm vreo 5 metri pe o brână de stâncă ce ne poartă aproximativ 20m la dreapta, deasupra râului. De acolo pornea traseul nostru.

Descriere traseu:

Prima lungime începe ușor pe spate, pe alveole, pentru a intra în-un jgheab de scurgere a apei. Interesantă cățărarea pe aici, cu multe chei de genunchi și bavareză din plin. În porțiunea superioară traseul încă era ud. Apare și prima excepție de la ce spun ei că ar fi S2 (maxim 4 metri între asigurări) pentru că de la ultima asigurare până în top erau lejer 8 metri.

topo Paklenica de Boris Cujic

sursă: topo Paklenica de Boris Cujic

Mihnea traversează spre culoarul ud pe alocuri:

A doua lungime pleacă la stânga pe față căzută ușoară și apoi intră pe o altă față până în vârful țancului, la regrupare. Stânca era super faină, aderentă, cu prize clare, curată. Înaintam cu rapiditate printre obstacolele specifice zonei, lapiezuri, presiuni pe praguri aderente, fisuri rotunjite.

A treia lungime este emblematică, o traversare de vreo 30 de metri la stânga. Este traversare pe față verticală, cu alveole și mici fisuri, care iese în regrupare printr-un mic diedru surplombant. Mihnea s-a mișcat cu eleganță și încredere pe zona asta, citind-o bine și scoțând-o la liber. Un 7+ foaaaarte aerian, dar asigurat foarte bine.

Eu pe traversare. După JAFD nu pot spune că m-am reîndrăgostit de traversările astea, dar am respirat adânc și am dat-o înainte, cumva :P. M-am și plâns, dar se pare că nu suficient că toată lumea a rămas în toane bune 😀

A patra lungime pornește pe teren ușor, pe lângă o fisură, ca la capătul ei să treacă peste pragului de deasupra și să continue pe o față căzută foaaaarte interesantă. Asigurată foarte sumar, cât să impună pași, mișcările se pretau foarte bine la exercițiile pe care ni le dădea Robert la sală: genoflexiuni pe un picior, mai ales pe stângul, pe cel pe care mă descurc eu cel mai greu.

Nu erau prize la mâini uneori, doar mici scobituri pe care să pui mâna doar ca să nu o ți lipită aiurea pe stâncă. Super fain! Ieșiera în regrupare este ușor surplombantă, dar pe prize foarte mari. Mă simțeam mult mai în elementul meu pe prize mari și pe spate decât pe fețe căzute, aparent fără prize.

A cincea lungime este mai ușoară, dacă nu vrei să prinzi alt traseu și să o faci mai grea, așa cum am procedat noi. În stânga regrupării pornim pe teren ușor, peste câteva praguri, și cotim la dreapta pentru a întâlni un alt gheab de scurgere care semăna un pic cu o fisură offwidth. Numa că era destul de forțos jgheabul ăsta și la ieșire am tras de mâini ca într-o zi de sărbătoare ce era. Deci nu avea cum să fie 5c pe acolo. Mai era o față asigurată cu spituri noi în dreapta noastră care semăna mai mult cu ce zicea schița, dar a fost remarcată mult prea târziu.

Privind spre Anica Kuk. Nu aveam să ajungem acolo în vacanța asta, ne pândea în spate un front de ploaie.

Peretele Anica Kuk:

A șasea lungime este un 6a+ mai apropiat de ce cunosc eu ca stil de cățărare. Traversare diagonal stânga pe buzunare mari, dar cu mișcări întinse, apoi traversare la loc stânga pe același tip de prize. Ieșire în regrupare peste o placă ce sună a gol, dar poate fi abordată prin partea ei stângă.

Pentru a coborâ am făcut rapel pe lina traseului (exceptând primele două regrupări, pe care le-am sărit pentru că am găsit o linie de rapel fix în jos, spre brâna de pornire).

Din cauza vremii capricioase, acesta avea să fie singurul traseu de escaladă pe mai multe lungimi de coardă pe care aveam să îl facem în această excursie. Bora bora și ploaia aveau să ne împingă spre a descoperi locuri noi din preajma orașului Starigrad, faleze la care poate nu ne-am fi uitat altfel. Una dintre ele a fost Karin.