Traseul Ulise, Fata Inalta (Masivul Postavarul)

Date generale Traseul Ulise

• Amplasare: Masivul Postăvarul, peretele Faţa Înaltă
• Dificultate: 6A, pas de gradul 8 la rott; 6+ la liber,
• Lungime: 8 lungimi de coardă (7 dacă faci retragerea prin rapel)

Schiţa nu este super precisă, urmăriţi-o cu precauţie

Sursă de apă în Postăvarul, zona Poiana Inului: lângă poiană, înainte de bariera care anunţă închiderea drumului, este un mic râuleţ

Pădurile din Postăvarul, ruginii sub lumina soarelui.

Cum ajungi la peretele Faţa Înaltă

Am mai urcat o dată spre Faţa Înaltă, pentru Traseul Catrinel. Urma să avem o plimbare plăcută pe covorul fâşnitor al pădurilor din Postăvarul. Din Poiana Inului urcăm pe vâlcelul a cărui linie conduce direct spre Peretele Animalelor. Aproape de ieşirea din vâlcel, la vreo 5 metri de luminiş, poteca coteşte dreapta în uşoară urcare prin pădure, pentru ca apoi să şerpuiască pe curbă de nivel pe la baza Pereteleui Animalelor. Drumul părea muult mai scurt decât atunci când am făcut patinaj artistic spre Coţofană.

Trecând de Peretele Animalelor şi traversând vâlcelul plin de grohotiş care urmează, ajungem sub un perete care strălucea alb în soare. Faţa Înaltă ne aştepta într-o atmosferă de vară, dar cu un miros pronunţat de fân uscat.

Ce de stâncă… dar ce de iarbăăăă….

Descrierea Traseului Ulise

Ajunşi la baza peretelui, descurajarea mă curpinde când văd ditamai păşunea alpină pe prima lungime. Deşi e noiembrie, tot mai e iarbă din belşug? Mai are sens să intrăm? Mai ezitând, mai gândindu-ne să cerem recomandări de la alţi alpinişti care au făcut traseul recent… apar Titus şi Johnny veseli tare. Ţinteau la Traseul Catrinel şi tocmai ce parcurseseră şi Ulise în urmă cu 2 săptămâni.

Aflăm astfel că starea traseului nu se menţine ierboasă pe toate lungimile şi că – bonus – nu e nevoie să cărăm tot bagajul în traseu… pentru că Titus ne va ghida să facem rapeluri în loc de retragere pe traseu.

Prima lungime de coardă porneşte pe o fisură clară. Clară nu pentru că este singura de acolo sau este cea mai mare… ci pentru că este cea mai asezonată cu ierburi.

Pitoanele se ascund după smocurile luxuriante de iarbă. De la jumătatea lungimii, iarba lasă loc pietrişului şi pământului, pe măsură ce dificultatea scade. Prima regrupare se află pe brâna comună cu Traseul Catrinel, doar că o ţâră mai la dreapta şi pe spit-uri. Ieşirea în regrupare este friabilă şi cu mult pământ (în consecinţă, nici nu permite pitoane).

A doua lungime porneşte pe o altă fisură care ar fi frumoasă, dacă s-ar vedea dintre ierburi. Pe alocuri fisura este umplută cu pământ. De la jumătate, de unde întâlnim o mică surplombiţă, peretele devine mai curat.

Titus intra pe a doua lungime din Catrinel, cea mai grea:

Ieşirea în regrupare este expusă, cu metri buni neasiguraţi şi teren plin de pământ şi friabil. În stânga mea, Titus păşea ca pisica pe porţiunea sa de metri neasiguraţi la finalul lungimii din Tr. Catrinel. Aici ne-am pierdut noi data trecută când am fost în Faţa Înaltă, când Mati a ajuns în Calypso.

A treia lungime este pe teren uşor, cu ceva iarbă şi asigurată ok. Ieşirea este pe o mică bârnă de iarbă.

A patra lungime este faimoasă pentru potenţialul major de a se transforma în salată de Traseu Catrinel cu Traseu Ulise. Aici este oarecum o regrupare comună, unde Catrinel pleacă în stânga pe o faţă uşoară şi apoi un hornuleţ vertical, în timp ce Ulise porneşte în dreapta pe o serie de “burtici” (a se citi surplombiţe) tăiate de o fisură, care nu par neapărat asigurate la prima vedere.

Micile surplombiţe nu sunt foarte grele şi sunt bine asigurate. Cu un pic de atenţie şi poziţionarea corectă pe picioare pot fi depăşite, pentru ca imediat dupa ele o traversare scurtă în stânga să conducă într-o regrupare incomodă.

Conform legilor lui Murphy, din singura regrupare incomodă pleacă şi lungimea cea mai grea, în care este posibil ca unul din coechipieri să stea şi cel mai mult timp în ham şi să i se taie circulaţia 😛

A cincea lungime este “lungimea de artificial”, cotată la rott cu gradul 8 (6c?). O faţă verticală frumoasă se întinde deasupra noastră, străpunsă de o fisură fină înjunghiată de multe pitoane (semn că “merge” bine la liber :P).

O cordelină plasată peste o clepsidră din stânca, o asigurare solidă:

Porţiunea bine pitonată, dar nu atât de bine cât să ajungi din buclă în buclă. Îţi impune mici mişcări la liber între pitoane sau… o scăriţă. Cum scăriţă nu aveam… am improvizat 😛

Lungimea traversează dreapta mult, prin două segmente care îţi permit trecerea la liber, pentru a ajunge într-o regrupare comodă, pe un prag.

Linia pitoanelor din lungimea a şasea ne traversează uşor, dar sigur, în dreapta. Direcţia era clară: hornul care trona deasupra noastră.

Porţiunea asta este tare murdară şi uşor friabilă. Fiind vorba de pietricele fixate printre rădăcini, nu a fost mare mirare când am rămas în mâini la ruperea unei prize de picior.

În regrupare ne-au urmat Titus & Johnny, care au ales ieşirea clasică din traseul Catrinel (adica o lungime comună cu Ulise: hornul) ca să poata face retragerea din perete prin rapel.

Traversarea stângă spre horn anunţă intrarea în cea de-a şaptea lungime de coardă, pe care nu ai cum să o ratezi. Spraiţ, bavareză, orice este permis. De la un moment mirosul usturător anunţa existenţa unei scobituri pentru cinele romantice ale păsărilor prădătoare. Fulgi şi excremenente povesteau că şoimii de aici nu sunt vegetarieni 😛

Până la un punct lungimea este bine asigurată, până la o pană de lemn care anunţă începutul unei zone de vreo 7 metri neasiguraţi ). Pana de lemn nu cred că mai ţine ceva în cădere, dar zona merge asigurată cu mobile.

Trecerea nu este grea, dar cei 7 metri îţi dau un sentiment taaare aerian. Am remarcat că cea mai bună abordare este tehnica pe care eu o găsesc la fel de stranie ca în prima zi: ramonajul. Spatele într-un perete, picioarele în cel de vis-a-vis şi soldul blocat in fisură. Mă simţeam ca o râmă alpină, dacă aş ştii cum se simte una 😛

Mişu şi Titus la ieşirea din horn:

Soarele se ascundea repejor în spatele Munţilor Bucegi iar noi ne mobilizam deja în amenajarea rapelurilor.

La momentul ăsta eram deja uscaţi de la căldură. Nu mâncasem nimic în traseu ca să nu ni se facă sete… pentru că nu aveam mai mult de 2 litri de apă. Cine se aştepta în noiembrie să ne deshidratăm la munte ca în Sahara?

Retragerea din traseu: Există (minim :P) două modalităţi de retragere din Faţa Înaltă.

• Retragerea pe creasta Feţei Înalte şi coborârea pe vâlcelul cu grohotiş pe care îl traversasem la venire sau
• Retragerea prin rapel pe linia traseului Garda de Fier, care se întinde în dreapta Traseului Ulise

Cum am lăsat încălţămintea la baza peretelui, ne-am pregătit de rapeluri :D. Un prim rapel dirijat ne-a dus peste horn înapoi în regruparea anterioară. De acolo au mai urmat vreo 4 rapeluri direct în jos pe linia traseului Garda de Fier. Regrupările amenajate pe spit-uri erau greu de confundat.

Am ajuns jos pe noapte şi am coborât în aceaşi linie direct în jos peste pantele cu grohotiş şi prin pădure, pe linia pârâului care duce la bariera din Poiana Inului.

Concluzii:

• traseu ierbos, aşa cum ne-au obişnuit pereţii sudici din Postăvarul
• stânca este mai curată şi o idee mai compactă decât în Traseul Catrinel
• cald mon cher, cald. În noiembrie erau temperaturi de vară în perete, ceea ce implică un consum mare de apă