Vârful Lespezi iarna, Munții Făgăraș

Traseu: Piscul Negru – traseul Piciorul Lespezilor – Vârful Lespezi (2.517 metri) și retur
Marcaj: punct roșu
Amplasare: Munții Făgăraș

Ai locuit vreodată deasupra norilor? Asta am încercat noi în week-endul de 1 Decembrie în Munții Făgăraș. Să vedem dacă reușim să prindem soarele care nu se mai arăta în București de câteva săptămâni.

Ora 7 nu îmi pare deloc prietenoasă cu drumeții, așa că atunci când am părăsit cabana din Piscul Negru nu a fost neapărat zburdând. Afară cerul era mohorât și gheața poleise asfaltul. Dormisem într-o cabană aflată pe stânga Transfăgărășanului (cum urci spre Cabana Capra, într-un complex de cazare mai jos de aceasta).

Intrăm în pădure, ocolim o căsuță în construcție (sau mai degrabă în fărâmițare acum, fiind abandonată), trecem pe lângă o mină părăsită, și începem traseul pe marcajul de punct roșu.

Urme de civilizație și responsabilitate în organizarea concursurilor pe munte… not 🙁

Urcăm preț de aproape o oră prin pădure, ba pe drum forestier, ba pe poteci, până ajungem în dreptul unei stâne care anunță trecerea la gol alpin.

La stână ne întâlnim cu o pereche care se îndrepta tot spre Vârful Lespezi, tot pe traseul Piciorul Lespezilor: Cornelia și Alex. Doar că nu puteam să le permitem cucerirea vârfului înaintea noastră, așa că am ținut morțiș să îi depășim. Muhaha…

Defapt, nu am depășit pe nimeni. Ne-a făcut mai mare plăcere să mergem împreună cu ei, bătând pe rând urme în zăpada care se adânce de la un pas la altul.

De la stâna cu pricina pornesc două trasee care duc pe Vârful Lespezi: unul pe Valea Căpriorului (la stânga cum urcam) și unul pe Piciorul Lespezilor (care are aspectul unei creste domoale). Noi am optat pentru varianta a doua. Teoretic, puteam să vedem deja vârful profilat în zare. Practic, se vedea doar un nor interminabil.

Pentru fanii lui Octavian, ca să îi recunoască echipamentul de iarnă dacă îl întâlnesc prin vreo cabană… 😀

Prindem muchia și în spatele nostru se desfășoară spectacolul naturii. Cu un plafon de nori deasupra noastră și ceața care masca valea, lumina din jurul nostru avea șanse să facă pe oricine să se întrebe dacă există, totuși, Raiul.

Fereastra de lumină s-a închis repede și ne-am continuat urcarea prin nori, fără multă vizibilitate. Ici colo se întrezărea o siluetă de creastă, dar niciodată o certitudine.

În urcarea spre Vârful Lespezi se pare că este și o mică mică porțiune mai expusă. O zonă stâncoasă unde am ocolit creasta pe partea dreaptă, coborând printr-un mic horn. Dificultăți nu erau, poate doar de orientare dacă nu cunoști drumul.

Am continuat urcarea pe o pantă întinsă de zăpadă, învăluiți în ceață. Daaaaa, Vio, mult mai bine să mergem pe Vârful Lespezi decât pe Negoiu, se văd muuuuuult mai frumos toate crestulițele din jur! 😛

Totuși am făcut și o testare frumoasă de echipament de iarnă: cât de mult ne ține termosul cald ceaiul. Al lui Octavian a fost câștigător(ul dreptului la pensionare); la 3 ore de mers de la cabană ceaiul era rece. Ce e drept, a fost încălzit de cu seara și ținut lângă pat. Al meu a fost fericitul câștigător. Așa a ajuns Ioana să care ceiul dus și întors, ca să avem unul cald pentru orice eventualitate.

Pe ultima porțiune a urcării zăpada ajungea pe alocuri și până peste genunchi. Astfel, am ales pentru a înainta zona unde vântul viscolise zăpada.

Nici nu mi-am dat seama când steaua de pe vârf (roza vânturilor) s-a ivit printre stâncile înghețate. Eram pe Vârful Lespezi. Vântul ne bătea din toate direcțiile și lumina puternică ce ne orbea era semn clar că, nu mult deasupra noastră, razele soarelui se ciocneau de plafonul de nori.

Vîrful Lespezi este al cincelea ca înălțime din România (după Vârful Moldoveanu, Negoiu, Viștea Mare, Parângul Mare). Mai multe detalii pe Alpinet.

Pasul 1:

Pasul 2:

Pasul 3:

Aveam o idee relativă cam pe unde se află Lacul Călțun, undeva la baza peretelui nordic al Vârfului Lespezi, de pe vremea când am fost în Creasta Fierăstrău. Altfel, nu se vedea ceva acum 🙁

După ce ne-am săturat să ne vâjâie vântul, pentru 3 secunde plafonul a lăsat o fereastră ca să vedem ce este în jur. O recompensă frumoasă, după care am coborât pe același traseu ca la urcare.

La răscurce de vânturi, înainte de săritoarea unde ocolim creasta pe stânga:

Coborârea ne-a readus la fereastra dintre nori, acolo unde nu exista vânt, ninsorile nu veneau și frigul care avea să ne întâmpine în jumătate de oră era doar o vagă bănuială. Era superb aici, aici unde nimic rău nu părea că se poate întâmpla.

Transfăgărășanul se întrezărea în dreapta noastră. Cețurile se tot jucau cu lina de vizibilitate.

Toată distracția ne-a luat vreo 6 ore, cu tot cu poze și alte opriri.