Vârful Moldoveanu pe cel mai scurt traseu, #maiculuxul

Detalii generale despre traseu:

Traseul montan: Stâna din Valea Rea (Stâna lui Burnei) – Portița Viștei – Vârful Viștea Mare – Vârful Moldoveanu și retur

Traseul de mașină: București – Pitești – Slatina – Stâna lui Burnei (stâna din Valea Rea). Până în Slatina am urmat un drum asfaltat aproximativ constant. Din Slatina am luat drumul forestier care intră pe Valea Rea și ajunge până în dreptul stânei aflate la 40 km depărtare. Practic am urmat cursul Râului Doamnei, trecând prin stânga unui lac de acumulare, și am depășit până aproape de stână mai multe poienițe bune de campat. Cu cât vii mai târziu vara, cu atât vei parca probabil mai în spate, aveam să remarcăm că este un traseu foarte popular în weekend.

Cum am rămas fără semnal de prin Slatina, noi am folosit spontan aplicația Maps.me ca să ne orientăm. Ne-a luat cam 2 ore să străbatem drumul forestier.

Ajunși seara pe Valea Rea, aveam să parcurgem pe timp de noapte drumul forestier. Noaptea ne-a ferit și de peisajul dezolant al defrișărilor care se petrec pe această vale. Este poate cel mai bun drum forestier pe care am fost, are doar câteva gropi. Am mers cu mașina până aproape de stână. Cum ultimele două poienițe erau pline de petrecăreți care considerau că primul venit dă tonul, și prin ton mă refer la muzica dată blană, am coborât noi vreo 2 kilometri până la un loc liniștit unde ne-am pus corturile foarte aproape de mașini.

Am avut o tentativă de a negocia cu unul dintre acești ocupanți, dar domnea legea celui mai beat iar eu nu mă apropiasem încă de vinul din mașină. No bine, deci nu avea sens să insist. Doar că îmi este uneori greu să iubesc societatea când emite un așa sentiment de drept asupra naturii, asupra mediului pe care îl ocupă.

Au fost uitate acasă niște elemente esențiale de mâncat, dar măcar am avut luminile astea cochete la cort:

lumini de veghe la cort <3

Marcaje turistice:

1. Stâna lui Burnei – Portița Viștei (marcaj triunghi roșu)
2. Portița Viștei – Vârful Viștea Mare (marcaj bandă roșie)
3. Vârful Viștea Mare – Vârful Moldoveanu (marcaj punct roșu)

Estimare de timp: în condițiile în care am mers cu două persoane care nu aveau experiență montană în prealabil, ne-a luat 4 ore jumătate urcarea. Ne-am oprit la câteva pauze, să mâncăm ceva dulce, să schimbăm păreri despre peisajele frumoase din jur.

Surse de apă: pe lângă Stâna lui Brunei trece un rău cu apă curată; în căldarea de deasupra Cascadei Mari din Valea Rea se află un pârău cu apă rece și limpede.

Surse de mâncare: în Slatina, măgărușii de pe munte, alți turiști neatenți

Poveste traseu:

Prin iarnă, într-un moment de inspirație, i-am propus Cristinei să meargă cu mine pe Vârful Moldoveanu (2544m). Mi-ar fi plăcut să o văd urcând pe cel mai înalt vârf din România și mă încânta ideea că se va motiva să se pregătească pentru a putea urca. Iar ea a înâmpinat propunerea cu entuziasm. Pentru mine entuziasmul ăsta este contagios, mă simt repede fermecată de impulsul și curiozitatea de a explora ceva nou.

Cum și Victor dorea să vadă vârful de aproape și, din vorbă în vorbă, Bianca și Matei s-au alăturat grupei, până la urmă cei 2 muschetari s-au făcut 6. Avea să fie o ieșire pe care noi am alinatat-o ca fiind #maiculuxul, cu așa participare deosebită și pregătită cu grijă înainte. Râdeam cu Tibi că nu ne-am mai pus probabil niciodată o ieșire în munții României în calendar cu 6 luni înainte. Cum am deja un echipament standard cu care îmi umplu rucsacul automat și mă uit doar la orele estimate de traseu, eventual aflu cu cine merg în traseu cu o zi înainte, m-au surprins și pus la încurcătură întrebările prietenilor. Er… adică ne trebuie mai multe detalii? Suntem împreună, nu e suficient? :)))

Descriere traseu:

În spatele stânii din Valea Rea începe o pantă ușoară, tăiată de un râu, după care înclinația crește transformându-se în cea mai grea zonă spre vârf din punct de vedere efort fizic. În depărtare se vedea o cascadă spre care aveam să mergem, Cascada din Valea Rea. Noi ne-am amuzat teribil pe zona asta, în ciuda pietrișului de pe potecă și a pantei accentuate. Toată lumea avea energie cât să observe deznădăjduită cât de puțin am urcat, cât de mult mai este, că o să ajungem ultimii, că o să murim pe munte și multe alte lucruri pozitive. Nu am mai văzut de mult timp muntele cu ochii ăștia, ochii unui nou venit. Oscilam între a atrage atenția asupra lucrurilor pozitive și a-mi lăsa latura ironică să se amuze. Pe măsură ce urcam se deschidea în spatele noastră Valea Rea și când am ajuns în căldarea de deasupra cascadei, diferența de nivel era greu de ignorat. Măcar tăiam de pe listă observația că nu avansăm 😀

Gașca se amuza. Nu ne grăbeam, nu aveam cu adevărat presiunea timpului și eram înconjurați de frumusețe. Ne înălțam și lăsam în urmă o lume întreagă.

În căldare peisajul se schimbă, un râuleț șerpuiește pe terenul aproape plat și inundă pășunile din jur. Un fel de mlaștină la altitudine. Ochiuri de apă pe care păreau că plutesc insulițe cu flori, umbra norilor pictând pantele din jur. Super frumos. Iar apa era excelentă de băut.

Vârfurile Moldoveanu și Viștea Mare pe fundal:

Panta începe să urce blând spre Portița Viștei. În stânga se află un lac și deasupra lui tronează duetul Viștea Mare (dreapta) și Moldoveanu (stânga).

… pfff, când a editat Tibi nu mi-a șters praful de pe ecran. Diestul die trist 😛

Puppy eyes și vigilență de urs. Imediat a simțit mâncarea din rucsac și a încercat să ajungă la ea:

Umbre peste vale:

Lângă lacul de sub Vârful Moldoveanu, nu am idee cum se numește, o bucățică de zăpadă #rezistă în așteptarea iernii 🙂

Refugiul Viștea:

Ajungem repede în șaua care ne permite o priveliște asupra frumosului Ardeal. De partea cealaltă soarele strălucea asupra orașului Victoria.

Pe aici urma să urcăm, încă un pic:

În stânga, poteca ce conduce spre Viștea Mare deja se aglomera. Nu cred că am mai văzut vreodată atâția oameni pe un traseu montan. Eram fascinată de câtă lume era acolo și aveam să fiu și mai fascinată la coborâre, când mult mai multe grupuri aveau să apară. Norooooc că îmi place să plec de dimineața pe traseu 😀

Urcarea spre Viștea Mare este un pic mai tehnică, are ceva zone mai stâncoase. Aici mi se pare că e nevoie de mai multă atenție să nu te lovească cineva cu vreo piatră de deasupra, atunci când este aglomerat. De pe Viștea Mare se formează o creastă care conduce spre vecinu de peste drum, Moldoveanu. Poteca este foarte bine formată și este loc, doar că există o zonă cu lanțuri pe la mijlocul crestei, un fel de Hillary Step al lui Moldoveanu care duce la multe blocaje în trafic. M-am strecurat printre oameni, cu bucurie pentru faptul că se simțea așa de bine Cristina pe terenul ăsta mai tehnic. Mâine – poimâine o să vrea să meargă în Fisura Albastră și nu o să o pot refuza :)))

Eu eram încântată. Anul acesta am fost aproape exclusiv la cățărat. Nu îmi aminteam ultima dată când am fost dedicat la o tură de trekking și îmi lipsea sentimentul de schimbare constantă a piesajului, de efort, de camaraderie cu un grup vesel. Ar trebui să fac asa mai des 😀

Entuziasm la cote maxime sub Vârful Viștea Mare:

Zona mai expusă de pe creasta dintre Viștea și Moldoveanu. Pe aici se formează blocaje mai ales pe la mijlocul zilei. Noi ne-am strecurat destul de repede:

Și acum să ne întoarcem, contra curentului…

Cum am coborât de pe vârf cerul s-a înnorat și chiar am avut parte de câțiva stropi de ploaie. Pentru noi era super, am avut parte de priveliști frumoase pe vârf și acum eram protejați de soarele arzător.

În final mi s-a părut că ne-am mișcat bine, am ajuns în timp confortabil la mașini.

Aveam să facem 8 ore cu totul, mai ales că la coborâre ne-am relaxat complet, am vizitat lacul, unii s-au răcorit în apele râului, ne-am mai alocat un pic de timp să ne plângem cât de greu a fost și, în cinstea bipolarității, cât de fain a fost. Cum că sigur prietenii mei se vor întoarce la munte acum că au văzut ce fain este.

Pentru mine a fost o tură frumoasă din foarte multe motive. A fost plăcerea mea să îmi pun experiența la bătaie pentru a aduce fericire altor oameni, mai ales când îmi sunt așa de dragi. Sunt persoane care m-au învățat multe lucruri despre prietenie, despre ce înseamnă să crezi în oameni, despre a nu renunța. Pentru că ieșirile la munte nu sunt niciodată doar despre munte. În spate este mereu o poveste mult mai bogată.

Iar traseul se pretează minunat la o astfel de ieșire între prieteni, este scurt și plin de recompense.