Ce am învățat despre autonomie personală la cățărat

Ca femeie, într-un sport considerat predominant pentru bărbați, am descoperit că cel mai adesea sunt victima propriilor preconcepții despre mine.

Se mai întâmplă, uneori, să primesc câte o apreciere protectiv-superioară, uneori nevinovată, alteori intenționată, despre modul în care abordez acest sport, de ce îmi “pierd timpul” dacă nu sunt dintre cei mai buni, de ce am opinii dacă nu fac X grad și tot așa.

Chiar și bine intenționate, modul în care reacționez la astfel de remarci este extrem de dependent de percepția mea asupra mea, care sunt valorile mele personale, cât de multă valoare investesc în mine, care este modul în care văd procesul de învățare sau de asumare riscuri. Și ele s-au schimbat și rafinat în timp, pe măsură ce am învățat mai bine cum funcționez.

Pentru mine abordarea procesului de învățare a schimbat totul.

Momentul în care am început să cresc este momentul în care am început să cred în valoarea lui “o să încerc”, nu ca o scuză ca să eșuez ci ca motiv să testez ce ape ascunde noul teritoriu. Momentul în care am simțit că merit și merită să încerc.

Pe măsură ce am acumulat kilometri verticali prin acest “o să încerc”, pe mișcări sau situații pe care nu le mai întâlnisem până atunci, am început să mă descurc mai bine, mai repede. Această mantra, împreună cu încrederea că am o capacitate mare de învățare și o energie mare de a arde încercări și a eșua fără să mă consum, mi-a deschis o altă lume. Lumea în care există și alte căi decât cele în care mi se spunea că “trebuie” să fac lucrurile într-un fel sau mai bine mă las.

1. așa am făcut primul traseu de gradul 7a. Aveam așa de puțină încredere în mine încât spusesem în glumă că “dacă fac vreodată 7a o să mă las de cățărat”. Atât de intangibil părea.
2. așa am făcut primul traseu de gradul 7b+, pentru că un senior relaxat și foarte încurajant m-a întrebat senin de ce mi-e frică să încerc, dacă tot sunt buclele puse și nu am responsabilitatea să le dau jos? Am încercat, am văzut că pot face toate mișcările și a fost o chestiune de a le lega.
3. așa am început să merg mult mai relaxat cap de coardă la alpinism, înțelegând când mi se declanșează fricile, când e justificat și când sunt pregătită să îmi asum riscuri de a merge la mobile sau nu. Sunt zile când nu simt că pot să mă încarc cu asta și it’s ok, a nu încerca un traseu sau a te da jos it’s ok.
4. așa am învățat valoare eșecurilor într-un proces sănătos de învățare. Poate pe termen scurt mă întristează, dar pe termen lung mă ridică de la sol. Când ți-e frică să eșuezi, ți-e frică și să încerci. Și câte bucurii îți răpești așa?
   Totodată, am învățat să fail safe.
5. încrederea se manifestă și prin faptul că pot încerca, în anumiți parametri pe care acum îi înțeleg, să încerc lucruri grele și când simt că sunt cea mai puternică din echipă. Cât pot conta pe mine și mă știu că pot să ies din probleme. Adesea se derulează în mintea mea întrebările:
   1. ce am de pierdut?
   2. ce sunt pregătită să pierd?
   3. ce pot câștiga?
   4. de ce mă aflu în locul ăsta acum?
      Întrebările astea mă centrează și mă ajută să mă întorc la ce e important pentru mine.
6. așa am învățat cât de important este anturajul, valorile sale și cât de mult simt că rezonează cu mine. Am fost la cățărat cu tot felul de oameni și cele mai grele trasee din viața mea nu le-am făcut cu oamenii care erau neapărat cei mai buni cățărători, ci erau oamenii pe care i-am simțit că au un mix de siguranță și sunt buni jucători în echipă (cu mine). Oameni în mâinile cărora mi-am pus viața. Rezonez bine cu persoanele care văd și cred în potențialul celorlalți, cei care construiesc alături de cei din jur și nu se concentrează pe imperfecțiuni sau pe a da vina pe ceilalți pentru ce simt.

Procesul de a construi autonomie personală este unul continuu, se sucește și răsucește ca apele unui râu de munte. Pe măsură ce am înțeles mai bine cum funcționez și ce este important pentru mine, am câștigat mult mai mult curaj să mă aventurez în lume. Am învățat să fiu recunoscătoare pentru proces și să pot să mă recentrez și reechilibrez după fiecare episod care mă deraiază. La cățărat, la muncă, în relațiile cu oamenii.