Câți dintre voi v-ati temut vreodată să treceți cap de coardă un pas într-un traseu, fie el la escaladă sau alpinism? Câți dintre voi v-ați călcat pe suflet și ați făcut pasul?
Vorbeam astăzi cu un amic despre asta și mi-a amintit de un articol pe care mă gândeam să îl scriu mai demult, dar nu mă mai apucasem de el: de ce și când merg eu cap. Nu că m-ar interesa să prezint subiectul în amănunt, dar se pare ca există un volum considerabil de oameni pasionați de tema când și dacă merg eu cap de coardă (probabil doar cu scopul nobil de a mă încuraja, nu? :P). Cică nu ai voie să scrii articole de genul ăsta, este un game breaker. Am avut deseori păreri vibrante pe teme ce țin de politicile unui domeniu așa că pe moșia mea fac ce vreau.
Ce înseamnă să mergi cap la alpinism: să fii tu cel care trece primul, care pune asigurările și coarda. Te expui la cele mai mari riscuri. O cădere la alpinism înseamnă de multe ori cu totul alt impact decât o cădere la escaladă. Unii consideră asta măsura valorii în alpinism (a se citi “te cațeri degeaba dacă nu te cațeri cap“), alții consideră că asta dă satisfacția în cățărare… dar unde a rămas sintagma aia cu “fiecare se cațără din alte motive și asta face frumos sportul ăsta”? Dintr-o dată suntem toți evaluați după aceași mână de criterii.
Nu înțeleg de ce unii proiectează valorile lor asupra celorlalți. Mă gândesc că posibile motive ar putea fi:
- frustrarea pentru neputința personală: eu nu pot, dar nici ăla nu poate;
- un spirit competitiv înțeles straniu: ea poate, dar ea oricum [insereaza motiv aici];
- dorința de a avea o opinie, oricât de nefundamentată prin date ar fi ea;
- superioritatea: eu pot, dar ea/el…
- lipsa de empatie și o analiză simplistă a oamenilor din jur;
Probabil un motiv puternic pentru care iubesc alpinismul este pentru că nu ai spectatori. Ești doar tu, coechipierul/a (dacă nu faci solo) și muntele. Sună a cliché, dar atunci chiar îți alegi tu pentru tine ce bătălii ai de gând să porți: cu teama de înălțime, cu teama că nu poți termina ce ai început, cu dorința de cool-ness, cu sentimentul ca nu te-ai realizat pe alt plan și aici este terenul tău de joacă, cu dorința de recunoaștere și lipsa de realizări în acest sens, cu sentimentul că doar aici te deconectezi, cu sentimentul că X este mai bun decât tine și vrei să îi dovedești contrariul etc. etc.
Comparația cu alți tovarăși de suferință
Este un sport în care eu nu mă compar cu alții. Am avut faza asta și m-a amărât tare fară să mă scape de temerea de a merge cap, fără să îmi trezească încrederea în mine oricât de mult mă antrenam. Nu am avut niciodată PH-ul mare (în traducere prost, dar hotărât). Am citit și cărți pe tema psihologiei sportului și deși am reținut, nu m-au ajutat. Momentul în care am făcut pasul sincer spre rolul de cap de coardă, mai mult sau mai puțin ezitant, a fost acela în care am acceptat faptul că este punctul meu slab și am înlocuit frustrarea și acel “trebuie” cu o curiozitate ieșită din comun: să vad dacă sunt chiar așa de slabă cum cred sau cum îmi sugerează alții, să văd dacă iese un pas micuț, să îmi spun că dacă nu iese nu e bai. Cum spunea un profesor bun, frica nu poate fi înlocuită decât de un alt sentiment. Așa a fost la mine.
Cumva, poate și datorită pozelor de pe Internet, poate și din cauză că în Romania nu avem încă o cultura temeinica și o tradiție a cățăratului, sportul ăsta frumos a devenit o arenă a orgoliilor, nicidecum un spațiu de încurajări, sprijin și pozitivism. Poate mulți nu am învățat încă să zicem de bine sau să ne împăcăm cu noi înșine mai întâi de toate (oricum nimeni nu știe ce ai făcut cu adevărat în traseu, te poți lăuda cu ce vrei :P). Sunt tot felul de orgolii personale care se manifestă neinvitate și pe care eu nu le-am mai simțit la fel de intense în alte comunitati de cățărători cu care am avut de-a face.
Cumva, faptul că am blog mă transformă uneori în țintă. Cine se gândește acum la expresia “qui s’excuse s’accuse” să ridice mâna sus! Hehe, nu mi-a plăcut niciodată expresia asta. Intenția bună de a încerca să explici că ai o alta opinie și să detaliezi pe subiect e taxată și cu astfel de fraze.
Să revenim…
Dar vă țin în suspans: deși am început ca un secund excelent (și mi-a plăcut tare perioada, am avut ocazia cu George să mă îndragostesc tare de alpinism fără să îmi fac multe griji privind supraviețuirea echipei :P), acum merg cap de coardă aproape în toate traseele pe care le parcurg. Uneori 30%, alteori 70%, depinde de sentimentul de moment, de dificultate, de zi, dacă s-au aliniat planetele și tot așa. Nu, nu mă interesează parerea a 98% dintre oameni despre acest aspect. Nu simt nevoia să pun pe blog informații de-astea și nici poze, pentru mine sunt cancan-ul cu care „piața” a fost educată de alți cățărători. Nu o văd valoarea supremă în alpinism și nu o vad nici pe departe ca pe singura valoare (da, este important să o poți face).
Am muncit și am câștigat mult în termeni de încredere în mine, curaj, viteză de cățărare, estimare de capacități proprii și nimeni altcineva decât mine nu poate să cântărească valoarea asta. Am învățat totodată că o echipă faină, care se completează, face cât greutatea în aur a unui cățărător bun cu care nu ai chimie. Mati are un mare merit aici. Când m-am închis față de celelalte voci am putut să ascult ce voia a mea. Cred că pasul ăsta ar ajuta și alte persoane să își găsească modjo-ul în a merge cap, dintre aceea care nu reacționează bine la comparațiile cu ceilalți.
Daca informațiile din blog sunt precise vis-a-vis de trasee, regrupări, schițe (cu marja de eroare a neuronilor pierduți pe drum cu tot cu amintirile) atunci consider că mi-am atins obiectivul față de tine, cititorule. Dincolo de asta este între mine și el, blogul.
O mică concluzie
Uneori mă simt atât de motivată încât îmi vine să încerc ceva ușurel de cățărat și pe ploaie și pe ninsoare și dacă se anunță vânturi biciuitoare. Cumva, mi se pare tare frumos când cineva își găsește motivația să facă cu drag ceea ce face; mă inspiră. Nu pot decât să doresc fiecăruia să găsească acel ceva care îl mișcă, care îi dă curaj să încerce cap chiar dacă tremură la gândul greșelii sau se oftică pentru că nu a ieșit. Important este să simți că ai crescut în raport cu tine, în raport cu unde vrei să ajungi. Restul este doar zgomot de fundal.
Până una alta, doresc tututor să își găsească propriul Zen. În cățărare nu cred că este ceva mai frumos decât să îți asculți vocea interioară și de acolo să construiești către ce îți dorești să faci pe viitor. Eu acolo mi-am găsit curajul, stând la un pahar de vin cu prietena sa mai conservatoare… 🙂
Namaste
40 Comments
Frumos scris. Mi-ati facut dimineata mai frumoasa! Citind, m-am surprins gandind: „cand am scris eu asta, ca nu-mi aminesc… dar ce bine e scris!”. Traiesti un sentiment deosebit de confortabil aunci cand descoperi ca altcineva a gasit cuvinte sa descrie trairi pe care tu nu ai reusit a le exprima.
Ca cititor, nu cred ca descrierile de trasee si ceea ce e dincolo de ele ar trebui sa fie exhaustive. Descrierile sa lase si loc de surprize. Iar ceea ce e dincolo, adica trairile interioare atunci cand esti singur(a) cu stanca sa fie doar vag sugerate, pentru a lasa imaginatia cititorului sa zburde. In particular, lectura mi-a placut si pentru ca m-a invitat ca trec dincolo de cuvinte, in lumea atat de bogata a ideilor nerostite.
Multumesc pentru aceasta scurta incursiune in universul alpinistului, univers care e mic si de neinteles privit de de dinafara. Dar nemarginit si atat de captivant cand pasesti in interiorul lui…
Bună Dan, m-a inspirat discuția despre un concept fain de care am auzit recent: fereastra lui Johari (http://en.wikipedia.org/wiki/Johari_window). Mi-a dat ideea că ar trebui totuși să scriu articolul acesta, pentru a pune pe foaie un lucru de care eu una m-am ciocnit adesea și mi se pare o preconcepție. Îmi amintesc că la un moment dat chiar mi-a scris cineva “dacă nu o să te duci cap, nu o să știi niciodată ce este alpinismul adevărat” chestie care pe mine m-a revoltat, nu m-a motivat 😛
Mă bucur că ți s-a părut clară expunerea! 😀
Bravo pentru articol! Eu chiar m-am regasit in randurile de mai sus. Acest minunat sport fara spectatori, trebuie sa fie cel mult o lupta cu tine insuti, nicidecum un concurs cat mai mediatizat si rasunator.
Va multumesc pentru informatiile, pe care le postati aici. Bafta in continuare!
Marius
Eu o văd ca o călătorie (spusă fără aerul corporatist 😛 ). Nu fac ceea ce fac ca să mă admire sau să mă critice ceilalți, dar pot să înțeleg persoanele care pentru asta o fac și le urez succes. Uneori îți alegi între a fi un Rock Star sau un Rock Rogue 😛
daca n-ar exista secunzi de exceptie, n-ar mai exista nici capi si totul ar fi frumos.
cred ca cea mai mare frica e cea de-a fi sincer cu tine insuti caci haurile propriei fiinte sunt cu mult mai adanci si intunecate decat cele montane, sunt o gramada de capi care n-o pot depasi si inca mai pozeaza c-o fac. felicitari pentru ca umanizezi alpinoblogosfera, altfel plina de narcisism, orgoliu si infatuare:)
Mulțumesc pentru feedback, Costin! 🙂
”
frustrarea pentru neputința personală: eu nu pot, dar nici ăla nu poate;
un spirit competitiv înțeles straniu: ea poate, dar ea oricum [insereaza motiv aici];
dorința de a avea o opinie, oricât de nefundamentată prin date ar fi ea;
superioritatea: eu pot, dar ea/el…
lipsa de empatie și o analiză simplistă a oamenilor din jur;
”
Problema e la ceilalti, nicidecum .. la tine, ai?! 😀
Am vagul sentiment că nu ai înteles nici nimic din ce am vrut să transmit, nici motivele pentru care am pus acele puncte acolo (a se citi în context). Dar nu e bai 🙂
Bravo Ioana! Excelent articol, de colectie. 🙂
Namaste
Mulțumesc, Octavian!
Am spus doar ce aveam pe inimioara mea mică și neagră 😀
Da, si mie imi place! Pina la urma, exista un numitor comun intre viata civila, de pe trotuar si cea de pe coclauri sau din pereti. Daca numitorul asta comun este sinceritatea, atunci e perfect! Pentru ca pe stinci nu prea e loc de minciuni, de smecherii, de pacaleli. Te cateri bine atunci cind esti sincer cu tine insuti si, implicit, cu ceilalti. Te cateri bine atunci cind lucrurile din viata ta sint asezate. Te cateri bine atunci cind viata personala e frumoasa si plina de entuziasm. Te cateri bine cind nu esti crispat, cind totul e atit de firesc incit stinca aia pe care o atingi e mediul tau natural. In viziunea mea, alpinismul implica bunul simt, curiozitatea, deschiderea, ba chiar si ceva poezie. Sint multe de spus… Oricum, alpinismul nu e pentru prosti, e pentru oameni care stiu sa se bucure. Cap de coarda sau secunzi…
Frumos ai spus-o, Cătălin! Și până la urmă poezia asta are așa de multe forme, genuri și tipuri de rimă 🙂
Ba am inteles foarte bine. Acelea sunt niste presupuneri.
De cate ori i-ai intrebat pe cei din jur “De ce faci/spui asta?” SI, foarte important, de cate ori i-ai ascultat sa isi spuna parerea pana la capat fara a ii intrerupe?
Eu o numesc “adormirea constiintei” si …
E adevarat: folosita cu moderatie, face bine la psihic! Doar ca mie mi se pare ca tu cam faci abuz. 😛
Desigur ca … parerea mea nu conteza. I am just … NOBODY!
Apreciez spiritul tău combativ, dar nu și stilul de a judeca pe ceilalți. Să știi că am scris asta după ce am vorbit cu mai multe persoane pe subiectul acesta, cu unii fiind de acord și cu alții nu. Evident, nu mă aștept ca toată lumea să fie de acord cu mine și dezbaterile fac bine la evoluție. Evident, nu ascult pe toată lumea pentru că nu respect pe toată lumea din orice punct de vedere. Iarăși evident, pentru alții funcționează altă rețetă și competiția sau strălucirea îi motivează.
Însă în momentul în care tu vei încerca să mă convingi că ar trebui să mă cațăr pentru un motiv sau altul, sau dacă nu fac X lucru așa cum ți se pare ție ok înseamnă că nu sunt pe drumul cel bun… o să mă pierzi. Pentru că, la modul cel mai sincer, nu mă interesează de ce crezi tu că ar trebui să mă cațăr sau cum crezi tu că ar trebui să ajung acolo. Dacă asta este “adormirea conștiinței”, nu pot spera decât că va fi un somn bun de frumusețe (că tot uit să îmi fac somnul de frumusețe în ultimele luni :D).
p-s: Nu sunt presupuneri, sunt de-a dreptul exemple unele (celelalte sunt ipoteze). Doar că nu am văzut sensul să scriu că le-am și auzit la unul sau altul 🙂
Ai scris acest articol pentru ca “Nu, nu mă interesează parerea a 98% dintre oameni despre acest aspect.”?
Apoi le multumesti tuturor care iti dau un feedback pozitiv, insa le spui celor care iti dau in feedback neconcordant cu asteptarile tale ca “la modul cel mai sincer, nu mă interesează de ce crezi tu că ar trebui să mă cațăr sau cum crezi tu că ar trebui să ajung acolo.”
Cata sinceritate! 😛
Fata draga, nu vreau sa te conving de nimic. Era doar o mica analiza. Sunt doar curioasa pe cine incerci sa pacalesti? Pe tine, sau pe cititorii tai? Dar raspunsul pe care il banuiesc, l-am zis deja.
Somn usor!
Îți mulțumesc și ție pentru feedback 🙂 🙂 și am fost onestă când ți-am răspuns că nu îmi pasă de părerea ta! Am explicat în articol lucrurile cu care încerci să mă jignești acum, așa că răspunsul este deja dat.
Nu înțeleg de ce te simți așa de ofensată de articolul meu și ce încerci să îmi dovedești. Sau poate știu și nu vreau să le bag în seamă 😛
Ca am vazut ca e la moda sa folosim englezisme voi incepe si eu comentariul meu cu unul.
“Settle down !”
In general cand citim un text putem intelege din el diverse lucruri, de la caz la caz. Nu avem cum sa citim ceva si sa nu il trecem prin filtrul propriei ratiuni, asa ca fiecare intelege “ce vrea si cat vrea” dintr-un text. Totodata daca vrem sa rastalmacim cuvintele putem veni cu orice ipoteza privind un articol.
Concentrandu-ne pe context, nu pe fraze aruncate, mie mi se pare ca Ioana vrea sa spuna ca fiecare are motivatia lui de a face un lucru si propria “reteta” de a realiza ceva. Acest lucru se aplica si in catarare cu ideea de a merge cap de coarda. Desi cateodata “reteta” poate fii aceeasi pentru mai multe persoane nu are rost sa o generalizam si sa o transformam intr-un adevar absolut. La fel cum mi se pare abuziv sa incerci sa convingi pe cineva ca poate sa realizeze ceva urmand aceeasi “reteta” cu tine sau, de ce nu, cu majoritatea.
In concluzie, din punctul meu de vedere, articolul este o prelegere, cu exemple din catarare, asupra ideii ca fiecare are propriul lui “drive”(prefer englezismul pentru puterea de sinteza a cuvantului) si ca fiecare are modul sau de a vedea lumea. Fiecare are pasul sau si modul sau de a face anumite lucruri si le va face atunci cand se va simti pregatit.
Asadar nu conteaza ca te cateri pentru priveliste, pentru grad sau pentru provocare, atat timp cat TU te bucuri ca esti acolo si ca te simti bine.
Carari insorite!
ba, as spune ca are importanta motivul pentru care te cateri caci el te poate face sa evoluezi ca om/sportiv sau nu.
unii se catara pentru ca duc lipsa de provocari in viata “civila”, altii o fac pentru a fi admirati (alpinismul nu mai e de ceva vreme sportul “fara spectatori”, cam de cand au aparut blogurile si retelele sociale), altii pentru ca le plac inaltimile si muntele. putem pune semn de egalitate intre calitatea sportiva/umana a exemplelor date?
ce-ar spune Bucura Dumbrava care simtea atat de mult muntele cand ne-ar vedea pe noi, cei de azi, incercand sa parcurgem creasta Fagarasului in 24 de ore? sigur, simtirea si dorinta de performanta sunt lucruri bune insa doar una e aproape de ceea ce a inspirat muntele omului inca de la prima vedere.
cealalta in schimb provoaca disputele de la care probabil a plecat si tema articolului. aparent, uitam ca muntele e despre cucerirea inutilului. nu cataram, urcam, strabatem ca sa castigam altceva decat propriul suflet si in mod clar n-ar trebui so facem pentru “like”-uri, pentru a pune poze pe blog, pentru a fi admirat(a), pentru a intra in competitie, pentru a ne incadra intr-o “elita” si pentru a culege admiratia muritorilor de rand.
alegem rute neumblate, cataram muntele prin metode mult mai grele pentru ca asa ajungem sa-l cunoastem mai bine si totodata sa ne cunoastem mai bine.
Deacord cu tine ca si competivitatea este importanta si ca duce la evolutie.
Ideea pe care o sustineam mai sus este ca fiecare are propriile lui motive pentru care face ceva (in cazul de fata este vorba de catarare). Un anumit mod de a face lucrurile nu e neaparat valabil si pentru altcineva. Totodata motivele pentru care se merge la munte sunt diverse si fiecare are modul lui de a se simti implinit, indiferent daca face escalada de performanta, sau doar poze, daca se catara sau face treking.
In ce priveste performanta, e cu totul alta discutie. Articolul surprinde lucrurile la nivel micro (vorbind de trairile fiecaruia cand face ceva) si discutia se poate rezuma la o chestiune de gusturi.
Imi cer scuze daca te-am jignit cu ceva. Nu asta a fost intentia.
De fapt, tot ce am vrut, a fost sa iti cresc rating-ul la blog, ca am vazut din titlu (“click aici!”) ca iti doresti mult chestia asta … si nicidecum sa te conving de ceva anume. Ce interes as avea?! E treaba ta daca mananci cartofi prajiti! 😛
Keep writing, darling! Keep wrinting!
Și eu te iubesc >:D<
As completa un pic un aspect… Griji pentru “supravietuirea echipei” ar trebui sa-si faca ambii coechipieri, nu doar capul de coarda. Daca incepi sa te cateri cu cineva mult mai experimentat ca tine nu o sa iti faci prea multe griji, dar raman la parerea ca e responsabilitatea fiecaruia sa fie foarte constient de ce se intampla, fie el cap sau secund. Si chiar daca mergi numai secund, sunt N feluri in care poti sa contribui sau chiar sa ai un rol esential in realizarea traseului – orientarea pe acces / retragere, documentare in prealabil despre traseu, ajutat capul de coarda sa se orienteze, sustinut moral capul de coarda, discutii cu capul de coarda la luat decizii / asumat riscuri, manevre rapide in regrupari, etc. Ca sa nu mai vorbim de responsabilitatea de a evalua tot ce face capul de coarda (regruparile, pitoanele, protectiile mobile) ca sa intelegi riscurile asumate si a oferi feedback… si ar mai fi de zis aici. 🙂
Cataratul cap de coarda este doar o mica parte din ce se intampla la alpinism. La o adica, daca te implici corespunzator, cred ca poti sa mergi toata viata secund fara sa ai senzatia ca “esti dus(a)” pe traseu de celalalt.
Just just, Dana, sunt aspecte super importante în alpinism. Și eu cred ca este important să distribui în echipă atât recompensa cât și responsabilitatea 🙂
De acord cu tine Ioana. Admir faptul că te cațeri pentru placerea cățăratului si nu pentru a demonstra ceva cuiva. Ăștia cu răutățile lor exista și sunt necesari să-ți amintească că tu poți și ei nu.
Nu consider că sunt o cățărătoare de admirat, față de multele lucruri pe care îmi doresc să le fac și încă nu știu/pot să le fac :). Dar, cu siguranță, asta este povestea despre cum am ajuns eu să merg cap de coardă și dacă inspiră pe cineva nu poate decât să mă bucure acest lucru 😀
Scuze – am vrut sa reformulez – daca vei aproba acest post ignora-l pe cel de dinainte.
Daca nu ar fi existat orgoliile nu ar fi existat nici performantele – si nu numai in alpinism. Ce te faci daca cel pe care-l ai cap pica si devine incapabil de a continua? Nu exista si la tine datoria de a-l scoate viu de-acolo asa cum el face de fiecare data? Nu e rautate in feed-back-urile negative – cand spui namaste , fa-o intelegand ceea ce spui , adica daca tot asculti cu umilinta , accepta si ce e in acele asa zise feed back-uri negative….
Yellow Gigiel! Una sunt comentariile constructive altele sunt jignirile 🙂
De acord cu tine privind ajutorul, desi daca se accidenteaza coechipierul tau ma indoiesc ca veti continua traseul si coborarea tine de niste cunostinte de manevre de echipament care n-au treaba cu a merge cap sau secund (desi salvarea din perete este super importanta).
Plus ca eu incercam sa vorbesc despre cum functioneaza la unele persoane sa ajungi sa mergi cap (am si mentionat ca e important sa mergi cap), nu ca o incurajare sa nu iti gasesti reteta de a merge cap.
Sper ca m-am exprimat coerent.
Iar de orgolii, nu sunt de acord cu tine.
Ioana,
Nu intodeauna directia de retragere e in jos.
Nu intodeauna retragere este calea pe care am ajuns in punctul x.
Dar in afirmatia “daca se accidenteaza coechipierul tau ma indoiesc ca veti continua traseul si coborarea tine de niste cunostinte de manevre de echipament care n-au treaba cu a merge cap sau secund” banuiesc ca te referi la Peretele Vaii Albe, nu?!
:)) banuiesc că nu ai vrut să sune arogant ce ai spus privitor la Valea Albă.
Citește din nou articolul meu și spune-mi unde am vorbit despre “importanța de a rămâne secund”. Mie mi se părea că am scris despre importanța de a-ți găsi calea spre cățărarea cap de coardă, dar poate nu m-am pricepul să o fac clar 😀
Eu ma referam strict la afirmatia citata de mine in comentariul anterior. Banuiesc si sper ca nu te refereai la alpinism in general … Si ar fi fain sa revi cu un comentariu constructiv, in care sa definesti contextul caci aici suntem pe domeniu public si ar fi pacat sa ii invatam e cei mai neexperimentati astfel de “generalitati” destul de “particulare”.
De exemplu, mie mi s-a intamplat sa ma accidentez, sa nu mai pot sa mai catar cap de coarda, si sa alegem, luand in calcul mai multi factori, sa ii dam in sus.
Daca vrei discutam in privat. Nu are a face cu subiectul articolului acesta, asemenea celorlalte comentarii. Vezi comentariul meu de mai sus.
Imi pare rau Ioana dar abia acum devine incoerent ce spui (“dar poate nu m-am pricepul să o fac clar :D” sau “Sper ca m-am exprimat coerent.” – apar cam des si par mai degraba cereri de reconciliere) . In general lipsa imboldului de a fi cap este data de lene si frica.
Personal nu vad sa te fi jignit cineva – majoritatea te protejeaza (“corporatist”) – iar ceilati au fost sinceri. In masura in care ai gasit sprijin in majoritatea postarilor te-ai grabit sa judeci (“Yellow Gigiel” 😉 )
A fi cap de coarda e util si frumos in acelasi timp – a ramane secund devine periculos (chiar daca stii ca poti face cap).
“Paradoxically, taking risks actually increases our safety and comfort. Sudden danger lurks everywhere -losing our jobs, being struck by a car, contracting a mortal illness. A cowering, protective approach to life doesn’t reduce the peril. It only serves to make us slaves to fear and victims of constant anxiety.’ — Arno Ilgner in ‘The Rock Warrior’s Way’
Asta suna a atac la persoana, nu la idee, dar asta este riscul in a deschide cutia pandorei :). Sa nu confundam un stil amabil de a raspunde cu lipsa de incredere in cele spuse.eu macar nu ma ascund sub anonimat pentru a spune ce cred 🙂
Am citit cartea, nu am rezonat cu ea.
Fiecare este liber sa creada ce vrea si sa faca ce vrea. Am mai spus de vreo n ori asta.
Dracii mei, 3 zile nu mai sunt pe fir asa ca nu mai pot sa va raspund. Dar o sa aprob comentariile cand ma intorc, in masura in care nu aunt jigniri. Mi s-a parut draguta discutia. Sa scriu o analogie: stiti cum este cand esti pus in fata unui rau si ti se da o galeata sa scoti apa ca altfel mori de sete? Dar tu nu poti cu galeata, e prea grea, te taie toarta, te lasa muschii si tu nu poti bea apa. Atunci gasesti o cana si o umpli pe aia pas cu pas, iti creste forta si apoi ridici, mai tarziu si galeata. Doar ca se intoarce persoana si incepe sa te certe: ca nu ai facut bine, ca e gresit ca nu scoti cu galeata, ca defapt iti cauti scuze, ca esti cel mai fraier sau..mai bine, ca tu subliminal sugerezi ca e mai bine cu cana si aia care scot cu galeata sunt ei fraieri. Desi tu ai supravietuit, nu ai murit de sete si ai ajuns sa ridici si galeata. Asa am simtit uneori vibe-ul azi, dar este riscul meseriei.
Am scris nu ca sa ma admire cineva ci ca sa spun ce a functionat la mine. Daca e de folos cuiva, sa ne fie de bine, daca nu, nu o folositi. Este atat de simplu.
Am trecut si eu prin chinul asta cu mersul cap. Pe langa propria mea frustare, mi-am auzit toata gama de insulte si batjocori de la chiar prietenii apropiati. Intamplator eu am o problema medicala cumva, ciudata, si am patit-o de cateva ori. Noroc ca fara consecinte grave.
Deci la mine nu e doar o frica asa, pe care incerc s-o controlez. In unele situatii stiu 90% ca e posibil sa iasa prost. Faza funny e ca, unii din acei putini prieteni care stiu de problema, cu toate astea, continua sa-si bata joc 🙂
Nu ma plang, doar ca am inteles ca oamenii nu pot sau nu vor sa se puna in locul tau. Si exista retardati care nu inteleg ce low ii sa-ti bati joc de cineva care ii slab, sau mai slab, sau etc.
Eu am invatat sa nu ma mai justific in fata nimanui. Si daca cineva are ceva de intrebat sau comentat, exista acele cuvinte care nu se gasesc in dictionar.
Ii autentic sentimentul din articolul tau, totusi cred ca nu trebuia sa te justifici.
Bună Mihai, eu nu simt că am scris ca să mă justific. Merg cap acum și doar pentru că sunt zen față de foarte multe astfel de răutăți :D. Ba din contră, acum am șanse mai mari să nu mă placă unele persoane, pentru că am scris articolul :))
Am scris pentru că mi se pare utilă discuția și pentru că încurajez ca lumea să spună ce are pe suflet.
Interesant articolul. As zice chiar frumos, dar probabil motivele care te-au determinat sa-l scrii nu sunt asa frumoase. Comunitatea cataratorilor ar trebui sa fie un mediu cu oameni intelegatori, care se ajuta intre ei si promoveaza dezvoltarea personala, dar in Romania nu e nici pe aproape asa. Nimeni nu ar trebui sa puna presiuni pe alti cataratori sa mearga cap. Eu din contra, am sfatuit pe altii sa nu mearga cap daca nu se simt pregatiti. Eu mi-am invins demonii foarte devreme, pentru ca la inceput vroiam sa ma catar, dar nu aveam cu cine. Toata lumea la sala pare foarte binevoitoare, dar cand e vorba sa fac un mic efort to “help a brother out” ba nu sunt locuri in masina, ba se grabesc si n-au timp sa le arate si novicilor etc. Asa ca am gasit un incepator la fel ca mine, am cumparat sfoara si bucle, si am mers la stanca si ne-am catarat. Si cum cineva trebuia sa mearga cap si eu aveam o saptamana in plus de sala, am mers cap in primul meu traseu la stanca.
Ani de zile am mers cap pe diferite trasee fara nici o problema, dar am avut o perioada de vreo 2 luni in care nu am vrut sa merg cap ca nu ma puteam dezlipi complet de problemele lumesti si nu ma puteam concentra exclusiv pe stanca, desi eram intr-o forma buna. Atunci toti au uitat in cate trasee i-am luat si cate manse le-am pus, si au inceput presiunile de ce nu merg cap.
Multi uita ca te cateri doar pentru tine si cataratul e un sport individual, nu de echipa, in care se urmareste evolutia personala, nu analiza a ceea ce fac altii. E ok sa dai sfaturi si sa corectezi cand altcineva greseste, dar nu sa critici. Nu trebuie sa te intereseze parerile nimanui legate de activitatea si performanta ta.
Stiu persoane care fac grade mari la bouldering si nu au nici o problema la DWS, dar nu merg cap. Si din punctul meu de vedere e totally fine.
Bună Vasi, eu aș spune că nu motivele nu sunt frumoase ci contextul 🙂
Și mie mi-ar plăcea să fie o comunitate mai înțelegătoare și mai constructivă. Uneori trăiesc cu impresia că suntem prea preocupați să ne contrăm și în timpul ăsta alții fac lucruri nasoale locurilor pe care le iubim (vezi via ferrata din Turzii, vezi traseele din Crai).
Am avut de-a face și cu oameni faini și cu alte comunități mult mai unite, deci știu că nu este o regulă.
Foarte frumos că tu ți-ai găsit propria metodă de a trece peste teama de a merge cap. Este tot ce contează, din punctul meu de vedere.
P-S: am văzut pozele tale, super faine!
Hey :). Am gasit acum intamplator articolul tau.
Prea multe rautati ieftine, invidiii, concurente care da cateodata iti pot ridica nivelul alte ori nu, depinde de cat de pozitive sunt, etc.
Escalada sportiva poate aduce astfel de chestii urate desi am vazut mai putine decat la alpinisti, dar in alpinism… helloooooooo!!!! O faci pt tine, o faci pt ca iti place si nu trebuie sa dovedesti nimic nimanui. Trebuie sa te simti bine punct, nu conteaza ce fac altii si ce nu sau care e mai bun sau nu. Faci un traseu pt frumusetea lui nu pt a dovedi ceva cuiva si asta s-a cam uitat de mult timp, mult prea mult timp…. Ma gandesc ca si la escalada ar trebui sa fie la fel, dai gradul pt ca iti doresti pt tine nu pt altii :). Si cu cat esti mai relaxat cu atat vei ajunge sa cateri mai bine si sa dai si cap fara nicio presiune. La unii vine mai greu la altii mai usor :).
So just do it for yourself, enjoy it and you will be more than happy, leading or not :P. Nah ca ma iau si eu cu engleza :)))).
Woaw..Foarte colorata discutia. Ti-ai ales un subiect destul de “sensibil”. Pai in sportul acesta, trebuie sa fie si unu cap de coarda…NU?
Am catarat cap de coarada, am luat cateva cazaturi zdravene ca cap de coarda, am continuat sa ma catar..
Am incercat si varianta “solo”. Sa nu credeti ca incurajez varianta asta. Iti asumi un risc enorm si nu numai pentru tine, ci si pentru familia ta, prieteni…Insa exista alpinisti care merg solo.clar.
Senzatie la mine? Eram constient ca cea mai mica greseala, cu siguranta este si ultima si cred ca pe varianta asta merg majoritatea. bla bla. greu de exprmat in cuvinte. Punct