Marian Anghel este om al muntelui de peste 10 ani, cu o activitate intensivă de ghid montan, și probabil sunt mulți oameni ai muntelui care îl cunosc chiar prin participarea la turele sau cursurile lui. Cu o așa experiență îndelungată, Marian are multe de povestit despre evoluția activității în România, dar și să încerce o plasare a acesteia într-un context mai extins.
Pregătiți-vă pentru un interviu lung, consistent și plin de informații argumentate:
- Cum ai ajuns să te cațeri?
Din noroc, poate… glumesc!
Deși sunt pasionat de munte de mic (la 5 ani am urcat pe vf. Omu în Bucegi, iar la 12 ani am făcut integral creasta Făgărașului cu părinții, de ex.), mai târziu m-am apucat de speologie, respectiv de TSA (tehnica speologiei alpine).
Pe la mijlocul anilor ’90, când am ajuns la Cluj cu facultatea, am nimerit prima dată peste un club de alpinism (CAR-ul vechi) și nu de speologie. Așa că mi-am făcut prieteni cățărători și am început să ies mult mai mult la stâncă în zona clujeană (c. Turzii, c. Aiudului), activitatea speo devenind periferică. Culmea, asta în condițiile în care potențialul speo este uriaș în zona Apusenilor iar atunci – probabil și azi, în oraș erau câteva cluburi puternice de speologie! Dar așa a fost să fie.
Pentru mine, cățărarea pe stâncă a fost și în continuare este o activitate legată strict de munte, pereți mari și atmosfera de izolare, în care contează mult omul de lângă tine. De aceea nici nu mă atrage în mod deosebit cățărarea indoor sau alte forme mai specifice precum boulderingul.
2. Esti “ceea ce te cațeri”?
Cățărarea pe stâncă este doar o bucățică din ceea ce sunt eu, din pasiunile și preocupările mele. Așa că nu consider că sunt ”ceea ce mă cațăr”, deși traseele pe verticală pe care le aleg și le prefer, sunt conforme viziunii mele.
3. Membru al unui club montan/ sportiv?
Da. Din 1993 sunt membru în continuu în diferite cluburi ale pasionaților de munte și asociații montane profesionale, din diferite orașe și din diferite țări. Și în continuare, accept cu plăcere să fac parte din organizații de munte ”care mișcă” și știu ce vor.
Fiind atras de munte/alpinism, am evitat cluburile care au pus accentul doar pe ideea de sport, competiții de cățărare sau alte activități similare în zona urbană sau indoor.
În acest moment sunt membru în Societatea Ghizilor (SGLM – asociație profesională a ghizilor montani români), Asociația de Educație și Cultură Outdoor (AECO), Clubul Alpin Austriac și membru de onoare al Asociației Montane Carpați. De asemenea, tot legat de munte, pot spune că sunt membru AJTR (asociația jurnaliștilor din turism) și al Grupului de Istorie alpină (GIA – asociație informală care colectează informații despre istoria mersului pe munte în România).
În trecut, acum 10-20 de ani am fost membru și prin alte organizații precum Clubul Alpin Român (CAR) și în conducerea FRAE (federația de alpinism și escaladă), însă am renunțat să mă mai implic, după ce am văzut că direcția lor de dezvoltare nu a mai coincis cu viziunea mea.
4. De ce?
O întrebare simplă, dar extrem de complexă. Un răspuns complet ar necesita foarte mult text de citit, probabil neinteresant pentru mulți. Ca să fiu concis: ”unde-i unul nu-i putere…unde-s mulți puterea crește”.
Este un lucru binecunoscut și evident că, dacă vrei să dezvolți ceva, în orice domeniu, trebuie să îți unești forțele cu alții care vor același lucru cu tine.
Pentru că mie mi-a plăcut și îmi place muntele în general, care înseamnă cu mult mai mult decât cățărarea pe stâncă, m-am alăturat instinctiv altor persoane cu aceleași aspirații și dorințe ca mine. Multe astfel de persoane le-am găsit în cadrul cluburilor de munte. De la anumite cluburi am învățat cum să nu fac, dar cu alte asociații am reușit să facem lucruri incredibile și de care sunt foarte mândru și azi.
Înainte să-ți spun câteva exemple concrete de ceea ce am realizat în cadrul asociativ, lasă-mă să-ți pun câteva întrebări, mai mult retorice:
- Câte reviste de munte și cățărare avem azi în România? Niciuna.
- Câte emisiuni radio/TV pe tematică montană, cu acoperire națională, sunt în România de azi? Nici una, doar câte ceva la nivel local sau online, cu un impact extrem de limitat.
- Câte traduceri de cărți valoroase și consacrate de munte (sunt extrem de multe în alte limbi), apar anual în limba română? Spre zero.
- Câți suntem noi toți, ăia care mergem pe munte, ne cățărăm, facem schi de tură sau mergem la gheață iarna? Nimeni nu are habar și nimeni nu-și pune măcar problema…
Răspunsurile sunt, din păcate, mai mult negative. De ce acest lucru? Nu este nimic surprinzător – pentru cine are o viziune mai de ansamblu. Ba este chiar absolut normal, în condițiile în care în România nu există de peste un sfert de secol, nici o organizație/federație/club de munte care să fie capabilă/capabil să-și atragă resursele umane și să gestioneze coerent și în sens pozitiv, activitatea montană la nivel național.
Formal, avem o federație sportivă. Tot formal, avem și un club alpin afiliat internațional. Și ce, dacă oamenii din aceste organizații nu sunt capabili să vadă dincolo de gardul proprie-i ogrăzi? De asemenea, am avut și avem în continuare mulți alpiniști și cățărători buni, luați individual. Fiecare face lucruri minunate, trasee faine, știe ce vrea și cum trebuie făcut. Dar când pui mai mulți la un loc să facă ceva împreună – să lupte pentru libertatea de acces la pereți, de exemplu, nu sunt în stare să ridice un băț de jos împreună.
Leslie Fucsko îmi spunea acum vreo 15 ani în urmă, că alpiniștii români trebuie să învețe să se țină de mână unul cu celălalt. Și avea – are dreptate!
Sper și cred că această situație se va schimba într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat, dacă lucrurile vor evolua normal la noi în țară, pentru că lucrul în colectivitate este parte din ființa umană. La un moment dat și ai noștri își vor da seama că împreună pot face mai multe decât individual. Printre altele, ține de educație și interes.
În cadrul cluburilor și asociațiilor în care am fost implicat, am făcut multe lucruri. Dar ca să punctez concret, am reușit:
- Să dezvoltăm zona de cățărare din Dobrogea (munții Măcin, cheile Dobrogei), care nu exista deloc la începutul anilor 90;
- Să publicăm cea mai longevivă revistă românească dedicată exclusiv alpinismului: ALPIN info, 7 ani de apariție aproape lunară (eu am fost redactorul ei între 1998 – 2004);
- Să realizăm unul din cele mai mari și longevive festivaluri de munte din țară: 3 zile consecutive de proiecții foto/video, seminarii pe tematică montană, numeroși invitați din țară și străini, inclusiv câștigători ai Pioletului de Aur (2000 – 2006);
- Să realizăm numeroase proiecte educative pentru diferite categorii sociale, în special copii și tineri. De ex. între 2000 – 2002 am făcut proiecte pe munte/outdoor pentru copii bolnavi HIV, între 2003 – 2004 am făcut un amplu proiect (2 ani) pentru copii cu deficiențe de auz. Mai nou, sunt implicat în proiecte pentru copii din mediul rural.
Nu în ultimul rând, tot în cadru asociativ – profesional de data asta, am reușit în ultimii ani să afiliem România – pentru prima dată în istorie, la un for profesional internațional al ghizilor de munte. Nimic din toate aceste lucruri – benefice nouă tuturor, nu ar fi fost posibile dacă nu eram parte dintr-un club, o formă asociativă alături de alții.
5. Trei cățărători care te inspiră
Fiecare cățărător cu care discut, român sau străin, mă inspiră cu propria lui viziune asupra acestei activități. Ca să nu mai amintesc de marile nume ale alpinismului mondial, care au pus pe stâncă și pe hârtie lucruri memorabile.
Dacă ți-aș spune doar trei nume, ar trebui să-i omit pe mulți alții, ceea ce nu este ”fair”, ca să zic așa. Însă dacă vrei neapărat un nume, pot să-ți spun de cineva deosebit prin ceea ce a făcut la viața lui și modul de a vedea lucrurile.
El trăiește printre noi, ceva mai izolat – este adevărat, dar este potrivit caracterului său extrem de modest. Vorbesc despre Jo` (te las să ghicești cine-i) -> [Jo Indianul – am ghicit? ;)]. L-am cunoscut la mijlocul anilor ’90, când încă nu era familist și era departe de a avea faima și popularitatea de azi (deși poate mulți nu au mai auzit de el).
6. Ce te motivează?
Astăzi, pentru mine mersul pe munte este o profesie, în primul rând, pentru că lucrez ca ghid montan. Dincolo de ceea ce îmi doresc eu, când merg în Bucegi – de exemplu, la cățărare în Coștila sau pe o vale de abrupt iarna, contează ceea ce-și dorește clientul cu care merg.
Spun ”client” în sensul în care persoana respectivă plătește un serviciu, însă relația dintre noi este mult peste nivelul prestator servicii – client. Nici nu se poate altfel, dacă vrei ca mersul pe munte să fie o experiență plăcută.
Așadar, un partener de coardă motivat și pozitiv, care-și dorește să facă cât mai multe pe munte și cu care ai ce să discuți dincolo de aspectele tehnice, este o motivație puternică și pentru mine. Cu clienți motivați am reușit să fac lucruri foarte frumoase, trasee dificile de alpinism la altitudine mare (peste 5.000m).
7. Ce te demotivează?
Mercantilismul, lipsa de interes și blazarea celor cu care intru în contact.
8. Cum îți alegi o zonă de cățărare pentru vacanță?
Pentru muncă și pentru vacanța personală, întotdeauna aleg zone și locuri atipice, mai puțin populare sau chiar izolate.
În afară de obiectivele în sine (traseul X sau vârful Y), mă interesează ca zona respectivă să fie ofere un plus de valoare cultural și nu numai. Această bogăție culturală există peste tot, trebuie doar să ai ochi și urechi ca să le vezi și să le observi.
9. Cum îți alegi următorul traseu?
Personal, sunt atras de traseele de alpinism tehnice la o altitudine mică – medie (3.000 – 6.000m alt.), care au o linie plăcută, logică și sunt situate în zone interesante, mai puțin aglomerate. Nu mă interesează să fie ceva faimos sau popular, optimiar sau vreo premieră.
De-a lungul ultimilor 10-15 ani, am parcurs mai multe astfel de trasee, în munții din Europa sau de pe alte continente.
De exemplu, în vara lui 2008 am urcat fața sudică a lui Artesonraju (6.025m, Cordillera Blanca, Peru), echivalentul feței nordice din emisfera noastră.Un vârf superb, fotogenic dar mult mai dificil prin comparație cu clasicul Alpamayo – de care au auzit toți și pe care vor să meargă majoritatea celor care ajung în zonă.
Din cauza dificultății, în plin sezon turistic, în tabăra de bază a vf. Artesonraju eram doar cinci persoane: echipa noastră de două persoane, porterul nostru Oscar și încă doi americani fără porter. Noi am urcat Artesonraju pe o rută de zăpadă/gheață cotată D (700m, 17 ore dus-întors), americanii au încercat un vârf vizavi de noi, Piramide de Garcilaso, tot un șasemiar.
Noi cinci am fost singurii oameni pe o rază de 30 – 50km, total izolați de văile vecine mult mai aglomerate. Ne-am făcut poze în perete de la distană – reciproc unii altora, ca să le avem amintire. Când dai din doi pioleți la 6.000m alt. este cu totul altceva față de cățărarea pe gheață de la Bâlea sau cabana Gențiana.
Sau în Alpii austrieci – ca să-ți dau exemplu din Europa, am urcat pe vf. Grossglockner – cel mai înalt din Austria pe schiuri, în iarna trecută. Acesta este un vârf consacrat pe care urcă anual sute, chiar mii de oameni. Dar noi l-am atins într-un mod mai deosebit, după ce am făcut și un circuit pe schiuri în jurul vârfului, așa numitul ”umfahrung” (2 zile), în care am fost absolut singuri (în afara rutei clasice spre vârf, evident).
O tură faină și destul de dificilă pe schiuri, cu un final superb pe vârf și o coborâre spectaculoasă pe schiuri, de peste 1.000m diferență de nivel.
Pentru că aleg obiective și trasee atipice, de cele mai multe ori noi suntem și primii români care le parcurgem, adică facem un fel de ”premieră românească” (termen fără sens în opinia mea și strâns legat de marketing, bani și sponsori). Astfel de ”premiere” sunt și cazurile de mai sus, dacă tot am amintit de ele.
Însă așa cum spuneam, nu acest lucru mă interesează, pentru că noi nu mergem cu sponsori, nu avem nevoie de reclamă și nu ne ”lăudăm” cu ceea ce am făcut, decât poate în cercul mic al cunoscuților.
10. Cum îți alegi echipamentul?
Eu stau pe munte aprox. 1 din 3 zile/an. Pentru mine – ca ghid montan, echipamentul de munte este echipament de protecție. Încerc așadar, să-mi aleg ceea ce am nevoie din brand-urile de top calitativ.
Când spun asta, mă refer la produsele bune în sine – nu la cele ”de firmă” și frumos colorate, care dau bine în poze , eventual produse de companii care au bani mulți pentru reclamă.
Eu nu mai cumpăr ”eticheta” de mult timp. Cumpăr ceea ce face respectivul echipament, proprietățile lui.
De multe ori, produsele de care am nevoie, hainele, echipament de cățărare sau altceva, sunt produse de firme mici, ”no name”, care sunt pe o nișă ultra specializat. Evident, aceste firme mici nu au bani de reclamă și pătrund greu pe piața enormă a produselor outdoor. Dacă nu-și fac reclamă agresivă = nu sunt cunoscute. Însă produsele lor sunt excelente pentru nevoile mele.
Așa este cazul firmei Sealskinz (UK) de exemplu, care produce șosete waterproof și alte produse waterproof pentru protecția extremităților (mâini, cap). Produse englezești de o bună calitate, cu proprietăți unice și net superioare, față de ceea ce există similar pe piața de outdoor. Colaborez cu ei de aproape 10 ani și practic, eu am scăpat de umezeala de la picioare, în bocanci sau pe bicicletă, fie că vorbim de noroaie sau de transpirație.
O altă firmă cu care lucrez direct de mulți ani – îi reprezint în România, este mult mai faimoasă internațional, pentru că produce de peste 30 de ani niște echipamente deosebite. Este vorba de inventatorul, respectiv producătorul german al rucsacilor ABS. Cu 97% șanse de supraviețuire din avalanșă (la sistemul Twin inventat de ABS Germania), trebuie să fii total inconștient să nu-ți cumperi acest rucsac, dacă chiar te bagi în zone cu risc de avalanșă – faci schi de tură, de exemplu.
Sunt multe firme cu care colaborez direct, majoritatea din Germania și UK: Wild Country (cei care au produs primele frienduri din lume), Lyofood (mâncare de expediții superbă, fără chimicale plus cu meniuri vegane/vegetariene pentru cei interesați), Red Chili (espadrilele produse de Stefan Glowacz).
Mai sunt și alte câteva firme rusești, necunoscute în țară, care fac produse calitative precum Bask sau Red Fox.
11. Ai inițiat vreun începător în sportul ăsta?
Da.
Din 1998 și până în prezent (sunt deja 17 ani?) organizez fără întrerupere cursuri de inițiere și perfecționare în diferite activități precum cățărare pe stâncă, alpinism sau schi de tură. Dacă nu mă înșel, sunt unul din cei mai longevivi și constanți ”instructori” români, ca să spun așa, din generațiile de după 1990.
Eu am învățat să mă cațăr pe stâncă într-un moment în care alpinismul românesc era într-un mare vid organizațional. Sistemul comunist de organizare se prăbușise, iar noua societate obliga pe toată lumea să producă bani, nu să piardă timpul pe munte… Federația de alpinism era ”varză”, iar CAR-ul era prin tribunale, situația nefiind prea diferită nici azi (de ce oare?). Mi-am propus ca alții să nu mai treacă prin așa ceva și să aibă posibilitatea să învețe ceva corect și la zi, în domeniul muntelui.
De-a lungul anilor, se pare că metodele mele de instruire și de formare a cunoștințelor de bază au fost eficiente, pentru că mulți din cei pe care i-am învățat cândva, acum 5-10-15 ani în urmă, au ajuns azi să facă trasee faine și dificile prin Carpați și prin Europa. Lucru care mă bucură deosebit de mult, pentru că este plăcut să vezi că o muncă de inițiere este continuată individual, prin auto-perfecționare.
12. De ce crezi că este nevoie pentru creșterea sportului în România?
Sunt multe probleme în cățărarea românească, interconectate. Nu vreau să detaliez, căci ar trebui să vorbim ore-n șir. Rezolvarea punctuală a unei singure probleme, cum se încearcă pe ici, pe colo, nu rezolvă nimic per ansamblu. Dar poate fi începutul…
Ceea ce mi se pare grav la noi, este faptul că majoritatea nici măcar nu realizează uriașul decalaj care există între mișcarea din România și ceea ce există în țările mai la vest de noi, fie că vorbim doar de Ungaria, Slovacia sau Polonia… sau la est, în Ucraina sau Rusia, care au alpiniști puternici, cu performanțe extraordinare și o comunitate de munte închegată și numeroasă.
Decalaj pe diferite planuri: la nivel de educație, de realizări alpine în țară și mai ales în munții mari, de infrastructură montană, performanțe sportive…
Iar atât timp cât nu știi unde te afli, habar nu ai încotro să te îndrepți.
13. Un moment foarte stresant la cățărat. Cum ai trecut prin și peste el?
Ca ghid montan, orice tură pe munte oferă momente stresante, în funcție de nivelul de pregătire al clienților și de dificultatea turei. Poate un moment stresant a fost în vara lui 2002, când împreună cu un bun prieten am făcut un traseu de cățărare în munții Kackar Kavron (nordul Turciei).
Atunci am urcat un turn în premieră – botezat de noi ”Baclava Kulesi” (Turnul Baclavalei) pe un traseu cu mobile, un 5+/6- de peste 100m diferență de nivel. Traseul a fost relativ simplu și plăcut, dar pe retragerea în rapel din vârful turnului, de la aprox. 35m înălțime, colegul a dislocat o bucată imensă de pământ cu pietriș care mi-a căzut mie în cap (eu fiind deja coborât pe o creastă îngustă mai jos).
Problema nu a fost căderea de pietre care m-a lovit – eu nu am pățit nimic, noroc de cască, dar toate acele pietre care au căzut au ciuruit cele două fire de coardă. Așa că am fost nevoiți să ne retragem în rapel mai departe, utilizând acele corzi distruse pe care nu le-am tăiat deloc, căci ar fi trebuit să le tăiem în bucăți de 1-2 metri.
Coborârea pe coardă a fost mai mult un fel de descățărare pe stânca verticală, folosind coarda doar ca punct de sprijin..
14. Un moment fain alături de un partener de cățărare. De ce a fost fain?
Au fost multe momente faine, alături de diferiți parteneri. Poate ar trebui să spun despre satisfacția pe care am simțit-o după ce am terminat cu bine fața sudică din Artensoraju (17 ore) sau fața sudică de mixt din Churup (23 ore – un alt vârf în Cordillera, Peru) ori diferitele trasee de alpinism și cățărare din Alpi, Tatra sau Meteora. Sau poate atunci când am urcat mai sus de 7.000m alt. ori după o coborâre nebună pe schiuri printr-o zăpada pulver superbă.
Dar dincolo de tot efortul pe care-l faci în marii pereți sau la altitudine, după ce înduri frigul sau emoțiile unei eventuale căderi cap de coardă, ceea ce-ți rămâne în minte sunt doar acele momente plăcute când ești alături de un partener de nădejde, cu care ai multe în comun și cu care împarți ultima bucățică de ciocolată. Iar aceste momente le poți trăi oriunde, inclusiv în munții de lângă casă.
Pe Marian îl puteți contacta pe website-ul său, unde găsiți detaliile și despre serviciile sale de ghidaj.
You might also like
Leave A Reply