Traseul: Valea Albă, Munții Bucegi
Data: 18 Decembrie 2011
Finalul săptămânii trecute a fost dedicat Munţilor Bucegi. Cum vremea de sâmbătă a fost cel puţin neprietenoasă, duminică a trebuit să trecem peste planul a şi b, ajungând la c: Valea Albă. Foarte bine, nu urcasem niciodată pe această vale.
Am pornit de dimineaţă, însoţiţi de tatăl lui Mati care a dorit să ni se alăture la plimbarea prin pădure. Mergând pe poteca spre refugiul Coştila, am cotit stânga la borna (marcată cu roşu) care indică bifurcaţia spre Valea Albă. Acesta este punctul în care am rămas doar cu Mati spre a înfrunta nămeţii.
Traseul care porneşte de la Căminul Alpin şi conduce spre Valea Albă durează în medie o oră jumătate.
Pe măsură ce urcam zăpada începea să se facă simţită. La început sub forma unei pojghiţe îngheţate cu urme de picături de la ploaia de ieri, pentru ca la intrarea în Valea Albă să îşi îmbogăţească prezenţa. Atmosfera era foarte limpede, probabil şi datorită ploii intensive din ziua precedentă.
Am început să urcăm pe vale. Pe alocuri se vedeau urmele unei echipe care trecuse recent pe acolo, însă nu atât de recent… deoarece în alte pasaje zăpada îşi reintrase în drepturi.
Bolovanii erau în mare parte acoperiţi de nea, doar pe alocuri câte unul îşi lăsa văzută coama (asta atunci când nu ne atingeam noi de noua lor haină).
Înaintarea era uneori groaie deoarece zăpada era nouă şi ne afundam binişor în ea, mult peste nivelul genunchilor. Mai sus stratul de deasupra îngheţase, astfel a fost mai uşor să facem urme.
Şi iată-ne ajunşi la săritoarea din Valea Albă, pe care am decis să o ocolim pe partea stângă. Aici am avut surpriza (sau nu) să întâlnim o porţiune de gheaţă. Aveam la noi echipamentul de munte necesar, dar am trecut folosind doar un piolet. Comparativ cu restul traseului, acesta a fost un pasaj mai delicat.
După 2-3 minute, timp în care am încercat să îmi dezgheţ mâna dreaptă, am pornit la drum. Drum în care am mai găsit o săritoare semiacoperită, pe care am ocolit-o cu uşurinţă tot pe partea stângă.
Din acest punct în sus toţi bolovanii fuseseră acoperiţi complet, înaintarea constând în urcarea unei pante lungi şi înclinate.
Un pic frig pe vale, cu un un vânt care adia doar uneori (dar hotărât)… suficient cât să ne amintim că este iarnă. Astfel, soarele pe care l-am întâlnit pe platoul Bucegilor a fost foarte reconfortant. Apriximativ la ora 12 eram în platou (nu ne-am uitat la ceas exact la ieşirea din vale).
Pe platou, aglomeraţie mare, grupurile se mişcau în toate părţile. Doarece ne grăbeam să prindem trenul am ales cea mai rapidă variantă de a coborâ acolo unde aveam restul echipamentului. Drept urmare, am umat marcajul de dungă albastră pe traseul Piciorul Pietrei Arse.
Până la Stâna Regală am avut parte de o plimbare frumoasă, sub un soare prietenos şi alături de o companie mototoală, dar extrem de simpatică: Durdulinus.
Leave A Reply