Unde: Masivul Sainte-Victoire, Aix-en-Provence, regiunea Provence (Franța)
Perioada: 10 – 12 Mai
Echipa: Julien & Ioana
Anul acesta ploile s-au întrecut cu gluma, mai ales în Belgia, mai ales în perioadele de sărbătoare. Dintre opţiunea de a face escaladă printre picături (la propriu) şi aceea de a conduce 1000 km până în sudul Franţei, Julien a fost mai mult decât fericit să se aşeze comod la volan.
Astfel, norii negri au lăsat treptat locul unor dealuri blânde şi vegetaţiei mediteraneene. Ne apropiam de Marsilia. La jumătate de oră de condus de acest oraş faimos se află Masivul Sainte Victoire, locul unde te poţi căţăra în condiţii de vară… toată iarna.
Prima seara am pus cortul lângă o parcare, în mijlocul naturii, pentru că la ora 8 era deja închis campingul. Parcă trezirea dată de ciripitul isteric al păsărilor era de preferat trântitului de uşi din zilele următoare… dar să fim civilizaţi, nu? 😛
Campingul Sainte Victoire este pliiind de flori şi foarte primitori. Poţi închiria spaţiu de cort, de rulote, corturi deja amplasate sau chiar căsuţe. Duşlurile, wi-fi gratuit, zgomotul şi mirosul de grătar vin la pachet 😀
Administratora care întreţine şi magazinul alimentar din incinta campingului are accente feministe care pe mine m-au cucerit :P. De la magazinul cu pricina am cumpărat topul pentru traseele de escaladă şi alpinism din Masivul Sainte-Victoire.
Francezii din zona Provence se pare că au un accent specific. Eu nu am remarcat până când Julien mi-a atras atenţia… îi înţelegeam la fel de puţin ca pe belgieni :P.
Marşul de apropiere pentru Masivul Sainte-Victoire este destul de scurt şi intuitiv. Există două poteci marcate care petrec muntele de la un capăt la celălalt: poteca neagră şi poteca roşie.
Ghiciţi voi de ce o potecă este roşie…
Masivul Sainte Victoire se dezvăluie rapid printr-o serie de faleze calcaroase care au fost parcurse de o mulţime de alpinişti francezi faimoşi. Colinele sudice care sunt acoperite pe alocuri cu tufişuri, au fost odinioară presărate cu păduri care au ars într-un incendiu uriaş în secolul trecut.
Solul arid şi vegetaţia sărăcăcioasă anunţă veri caniculare.
Specialitatea casei în materie de stâncă: faţă căzută. Muuultă faţă căzută. Căţărătorii au dorit să lase acestei zone un aer de aventură, aşa că până şi traseele de escaladă solicită “angajament” (a se traduce prin spaţii între spituri de multe ori mai mare de 2 metri).
Apă… care apă? Lumea s-a uitat ciudat la noi când am întrebat despre existenţa unui izvor, de parcă am întrebat daca există Stegosauri în zonă… aşa că în prima seară am împrumutat apă din bucătăria unui restaurant 😛
Privelişte spre Marea Mediteraneană:
Când mergi pe faţă căzută, uşor slefuită, cu distanţe mari între spituri, nu se poate să nu ai emoţii. Eu una aveam cu carul, mai ales de la căderea tot pe faţă căzută în Peretele Văii Albe.
Stânca este tare frumoasă şi compactă. Falezele sunt mereu la soare, ceea ce pentru mine a însemnat “prea mult soare”.
La plecare curiozitatea ne-a împins spre o plimbare mai lungă, spre Refugiul Cezanne. Ascuns printr tufişuri verzi şi ierburi mărunte, silueta refugiului se arată sub ruinele unei biserici.
Mi se pare aşa de neobijnuit, nu mă simt într-o atmosferă montană cu aşa vreme şi un peisaj atât de blând… chiar dacă muntele se ridică în faţa mea. Pentru mine muntele are cu totul alt peisaj şi cu totul altă duritate….
O ultimă privire asupra masivului care a inspirat pictori precum Paul Cezanne..
.. şi o poză de grup înainte de plecare!
La plecare eram înconjuraţi de o atmosferă văratecă, calmă şi senină. O briză răcoroasă ne împingea uşor în nordul ploios în timp ce soarele îmbia la încă o zi de căţărare.
O casă cu arhitectură tipică zonei se îmbina foarte frumos cu peisajul roşiatic, plin de flori. L-am rugat pe Juju să oprească în mijlocul străzii pentru poza asta!
You might also like
Comment
Duuuude! Naissss!