Traseul Petit Jackson
Amplasare: Ţancul Mic, Refugiul Coștila
Data: 23 Decembrie 2011
Se apropie Crăciunul, cu toate bucuriile sale. Deoarece am dorit să profităm de timpul liber, dar să fim siguri că Moşul ne găseşte acasă ca să ne lase cadourile :P, ne-am oprit la ideea unei ture de o zi la refugiul Coştila.
Zona de căţărare de la Coştila oferă rute pentru toate gusturile pe timpul verii, dar nici iarna nu este lipsită de această diversitate.
Petit Jackson este un traseu de mixt, cotat cu M2. Acesta urcă din Valea Coştilei în Ţancul Mic până în şaua unde se termină traseul Herman Buhl. Noi l-am parcurs în 4 lungimi de coardă însă, depinzând de punctul ales pentru intrarea în traseu, poate fi scos şi în 3 lungimi.
Am plecat din Buşteni pe la ora 10 fără un pic şi ne-a luat o oră jumătate să ajungem la refugiul Coştila. Zăpada crescuse în nivel de la ultima vizită şi de la bifurcaţia spre Valea Albă ne-a nins constant, cu fulgi mărunţi şi deşi.
Poteca spre refugiul era acoperită de zăpadă nouă, pudră, astfel încât nu am fost surprinşi să găsim gol adăpostul alpiniştilor. Zăpada asta a fost destul de nesuferită atunci când pleca din perete 😀
Pe drumul spre poiana Sfatul Uriaşilor am găsit mai multe zone răvăşite de porci mistreţi, care se aflau probabil în căutare de rădăcini. Cât de evidentă este viaţa activă a animalelor din pădure pe zăpada recent depusă!
Şi trecem de izvor… unii cu capul prin crengi mai mult decât alţii 😛
Petit Jackson porneşte din Valea Coştilei şi se continuă pe faţa nordică a Ţancului Mic până în strunga lui Herman Buhl. Când am parcurs prima dată acest traseu împreună cu George, cu o iarnă în urmă, mi s-a părut extrem de uşor şi frumos. Mati urcase şi el traseul, însă în condiţii cu mai puţină zăpadă şi pe o rută uşor diferită, astfel i se păruse mai tăricel. În final, împreună am parcurs o rută care a combinat cele două experienţe 😛
De la refugiu am coborât în Valea Coştilei, am trecut de prima săritoare (care nu era încă acoperită cu zăpadă) şi ne-am legat în coardă pentru a porni în traseu.
Între perete şi un bolovan mare din vale am făcut un ramonaj uşor, dar interesant de parcurs la pioleţi şi colţari, pentru a ieşi pe o faţă cazută, presărată uneori cu smocuri de iarbă (ah, ce utile sunt pe timpul iernii). După ce am depăsit faţa am traversat pe sub linia jnepenilor, continuând printre copaci pâna la prima regrupare. Pentru mine lungimea aceasta din Petit Jackson a fost complet nouă 😀
Din micul luminiş am trecut pe stânga, pe o faţă înierbată pe care am urcat aproximativ 30m.
Aici se afla prima regrupare aşa cum am parcurs prima dată Petit Jackson, dar în cazul nostru a doua. Cu un an în urmă urcasem direct pe faţa stâncoasă de vis-a-vis de refugiu, însă acum nu era acoperită cu zăpadă.
Din regrupare se porneşte uşor în diagonală dreapta, pe o brână aflată între perete şi copaci. Aveam două opţiuni de a continua:
- să mergem până la finalul brânei, unde se trecea cu ajutorul copacilor din spate peste o faţă uşor surplombată, pentru ca apoi să efectuăm o treversare stânga (varianta cunoscută de Mati)
- să mergem până la jumătatea brânei, unde se află un mic diedru cu câteva buzuare de iarbă (varianta ştiută de mine)
După ce am văzut cum arăta linia pe care o făcuse Mati… ne-am întors la diedru.
Am trecut de diedru şi am cotit stînga, printre copaci. Am mers aşa până la cea de-a treia regrupare, pe care am realizat-o la copacii de dinaintea unei traversări lungi: ultima lungime de coardă.
Pe această lungime expusă nu prea există posibilitatea de asigurare, exceptâd porţiunea de final. Au fost însă suficiente praguri de iarbă încât să nu ne facem griji că nu putem folosi pioleţii pe cei aproximativ 50 de metri.
După ce am ieşit în creasta Ţancului Mic, am făcut un rapel dintr-un copac… bătut de soartă până într-o altă şa, aflată mai jos. Am mai mers puţin pe creastă şi am găsit ce căutam: o zadă frumoasă care avea bătut în ea un piton prin care treceau o sumedenie de cordeline. Deoarece venisem cu o coardă de 60m am preferat acest punct pentru retragere… ne permitea să ajungem jos dintr-un singur rapel.
Am continuat să coborâm pe lângă ţanc şi ne-am întors la refugiu la lumina frontalelor. Ne-am retras repede în Buşteni, mergând pe urmele pe care tot noi le lăsasem şi care au fost “sabotate” spre finalul traseului de ATV-uri.
Aceasta a fost a doua ocazie când am parcurs Petit Jakson, dar de această dată într-o conjunctură în care am contribuit la orientarea în traseu. Este cu totul altă experienţă, cu alte probleme şi alte satisfacţii la final… şi este un bun moment pentru a învăţa. Poate sunt şi cu un pic mai aproape de acel moment în care mă simt în largul meu cu colţari şi pioleţi.
Am lăsat în urmă refugiul Coştila, unde se simţea mult mai bine atmosfera Crăciunului sub ninsoarea măruntă, liniştea muntelui şi deasupra felinarelor aprinse în Buşteni.
2 Comments
Felicitari ! Sa incerci si Iliada.
Mulţumesc! Recomandările sunt întotdeauna binevenite