Unul dintre principalele și cele mai populare masive ale grupului Dolomiților Ampezzane, cel puțin pentru plimbări. coama ascuțită a Masivului Sorapis contribuie la zidul stâncos ce dă priveliștea frumoasă din Cortina dAmpezzo.
Traseu: Pasul Tre Croci – Trecătoarea/Forcella Marcoira – Refugiul Vandelli – Lago di Sorapis – Pasul Tre Croci
Timp: 4-5 ore
Tip traseu: este inclus în ghiduri la capitolul plimbări scurte prin Dolomiți
Amplasare: Cime di Marcoira – Masivul Sorapiss, Alpii Dolomiți, zona Cortina d’Ampezzo
Dacă fața îndreptată spre Cortina a masivului este stâncoasă și austeră, zona nordică este foarte accesibilă turiștilor care vor să se apropie. O potecă lină conduce din Pasul Tre Croci la baza nordică a Masivului Sorapis, la Refugiul Alfonso Vandelli și superbul lac cu ape azurii de lângă acesta. Lacul Sorapis (la 1,923 metri).
Masivul Sorapis are trei vârfuri, la baza cărora se află unele dintre ultimele rămășițe ale ghețarilor din Dolomiți. Aceste rămășițe sunt și cele care alimentează Lacul Sorapis, lac glaciar.
Traseul pe care l-am urmat noi poate fi simplificat dacă alegi să mergi doar la refugiul Vandelli pe poteca croită pe curbă de nivel și te întorci tot pe acolo, în loc de a urma un circuit. Defapt, marea majoritate a turiștilor așa și face, din ce am văzut de îndată ce am ajuns în preajma lacului.
Dificultate traseu: ghidurile spun că dacă nu ai experiență monană este de evitat circuitul când se anunță vreme capricioasa (poteca ducând la peste 2300 metri altitudine), la început de primăvară (când încă se mai poate găsi zăpadă în zonele umbrite) și dacă nu îți place terenul expus, fiind mici secțiuni expuse, stâncoase.
Pentru orice munțoman care a parcurs trasee prin Carpați primăvara-toamna, nu ar găsi probabil zone pe traseu care să îl surprindă ca dificultate. Aș fi zis că sunt prea precauți italienii, dar am ajuns să descopăr lângă Lacul Sorapis cea mai aglomerată zonă montană unde nu se poate ajunge cu telecabina pe care am întâlnit-o. Sute de oameni voiau să se lase încântați de culorile fermecătoare ale Sorapissului. Ah, credeați că doar la Bâlea vin domnișoare îmbăcate sumar care să își facă poze stil duck face? Ohoho, you ain’t seen nothin’ yet!
Cum se ajunge la Pasul Tre Croci din Corinta d’Ampezzo:
Pentru o zi de odihnă și tratament, după Primo Spigolo, mi-am dorit să mergem la pas prin Dolomiți. Zona este faimoasă pentru traseele turistice și voiam să mă delectez și eu cu priveliști presărate cu capre și marmote alpine. Nu doar cățătărat (bine, nu mi-a fost logic faptul că la ora 12, după ce trec toate hoardele de turiști, mai găsim doar microbi alpini pe traseu). Cum nu am găsit nicio carte de doamne-ajută în engleză care să prezinte bine traseele de trekking, am ales una în italiană, mizând pe similitudinile cu limba română. Cum nu funcțioenază chiar așa, nu am nimerit să înțeleg foarte bine chiar ce se ascunde prin zonă. Măcar întelegeam pe unde trebuie să o luăm 🙂
De la pasul Tre Croci (1805 m) aflat în apropiere de Cortina d’Ampezzo, dincolo de care se vede un alt masiv semeț al Dolomiților, Grupul Cristallo, am pornit pe o potecă marcată cu numarul 216. Urcăm peste o oră prin pădure, fără vreo priveliște anume, după care ieșim în zona de jnepeni. Cotim stânga pe poteca nr 223, pe la baza pereților, peste un grohotiș, până apare o potecă mai ruptă și măcinată de bolovani care ne urcă pieptiș în pasul Forcella Marcoira.
În pădure am trecut și pe lângă vreo două izvoare. Următoarele surse de apă aveau să fie fie la refugiu, fie pe coborârea finală înapoi la pasul Tre Croci.
Masivele din jurul Cime di Marcoira.
Era liniște în jur, nu se vedeau animale, dar nici prea mulți oameni. Fețele prăfuite ale Dolomiților crează o atmosferă super faină. Cumva par ninse mereu. În pereții de vizavi admiram ce părea să fie o placă desprinsă din perete și sfărâmată la baza acestuia. Când pică bolovani pe aici, nu par să se joace.
Călători pe culmile din jurul căldării Ciadin di Loudo:
Din căldarea Ciadin di Loudo ieșim via o potecă săpată în stâncă, expusă, asigurată cu cabluri (2243 m). Este comod mersul pe aici iar priveliștea te face să uiți de totul. Trec Cime din partea sudică și grupul Cadini își scoseseră crestele la bronzat.
Priveliștea căre fețele sudice ale Tre Cime di Lavaredo arăta foarte frumos. Toată valea între noi.
Părăsim vârfurile Ciadin di Luodo pe măsură ce coborâm rapid printre jnepeni, către refugiu. Intersectăm poteca nr 215, pe care mai urcăm 10 minute ca să ajungem la Refugiul Vandelli. Ne-ar fi fost oricum imposibil să ratăm intersecția, era ca un un drum județean care intersectează o autostradă, din punct de vedere al traficului.
Refugiul Vandelli (1928 m) este foarte frumos amplasat, privind către Lacul Misurina din vale și catre masivul Cadini, grupul Sesto. Ar fi fermecătoare amplasarea și să bei aici un ceai, dacă ai avea vreun loc la zecile de mese pline ochi de turiști… Probabil primăvara devreme sau toamna târziu este o încântare zona.
Lacul Sorapis se ascunde printre jnepenii de lângă refugiu, cu ale sale ape albastru-verzui. Culoarea translucidă, parcă din lapte, este dată de particule reziduu suspendate de la cei trei ghețari care alimentează lacul, sau ce a rămas din ei. Aceștia se găsesc la baza peretelui nordic Punta Sorapiss, aflat în imediata apropiere. Deasupra lacului veghează impozantul vârf Dito di Dio (degetul lui Dumnezeu).
Erau zeci și zeci de oameni în jurul nostru. Zarvă ca la ștrand, lume care se bronza și câțiva care chiar se scăldau. Inimitate și contemplare puțină când este așa de multă lume. Lacul, însă, este superb.
De la Lacul Sorapis coborâm pe poteca marcată cu numărul 215, un fost drum de măgăruși folosit în Primul Război Mondial. Cam pe toată lungimea ei, poteca merge pe curbă de nivel. La început poteca oferă o priveliște panoramică a zonei, acolo unde este croită prin secțiuni stâncoase, printre jnepeni. Pe la mijloc, traseul este echipat cu cabluri într-o zonă mai expusă (nimic dificil) și apoi cu o mică serie de scări metalice. După aceste pasaje, poteca șerpuiește prin pădure aproximativ o oră pe la baza masivelor Marcoira și Ludo, oferind puțină perspectivă.
Eu nu le-am văzut, probabil pentru că merg cu capul în sac uneori, însă cică sunt urme de fosile pe măsură ce poteca iese din pădure și intră în zona jnepenilor. Rămășițe de melci din era Triasicului, de acum 215-230 milioane de ani (waw).
Este un circuit turistic foarte frumos în Dolomiți. Scurt, ușurel, din păcate aglomerat, dar cu priveliști superbe asupra Dolomiților.
Câteva informații faine despre zonă:
- Legenda lacului Sorapiss aici: Wikipedia
- O descriere a circuitului, parcurs invers față de noi: Google Books
You might also like
Leave A Reply