Traseu: Orașul Bușteni – Plaiul Munticelu – Poiana Coștilei (TR) – Valea Cerbului (BG) – Brâul de Jos al Morarului – Mănușa Morarului – Brâul Mare al Morarului – (Fereastra Morarului) – Creasta Ascuțită – Brâul Acelor – Valea Cerbului – Poiana Coștilei (BG) – Bușteni (TR)
Dificultate generală traseu: 1A
Specific traseu:
- poteci nemarcate, traseu nerecomandat iubitorilor muntelui fără experiență pe trasee accidentate și cunoștințe bune de orientare
- brâne înierbate foarte expuse, obstacole stâncoase
Amplasare: Munții Bucegi
Durată parcurgere: 9-11h
Surse de apă: în Bușteni și un izvor pe Valea Cerbului, aproape de ieșirea din pădure
Echipa: un grup de 15 munțomani coordonați de Mugurel Ilie
Când: iulie 2015
Era dimineață și mi-era așaaa de somn. Doar că mergeam într-o ieșire cu multă lume necunoscută, eram curioasă cine sunt oamenii din jurul meu. Prin urmare, am socializat un pic în mașina care ne conducea spre Bușteni, după care inevitabilul s-a petrecut și am adormit până aproape de destinație. La Căminul Alpin aveam să ne întâlnim cu grupul care îl însoțea pe Mugurel Ilie în ultima tură pe care o organiza, să spunem, public. Mulți ani Mugurel a organizat ture prin intermediul site-ului carpați.org și mulți iubitori al muntelui îl cunoșteau și îl respectau pentru experiența sa montană.
Condiția de participare era să fi participat la minim două ture anterioare organizate de Mugurel iar eu mă încadram doar parțial. Adică mă întâlnisem cu echipa lui pe Acele Morarului, prima tură despre care am scris pe acest blog, și Mugurel ne arătase coborârea pe brâurile sudice ale Morarului, noi altfel am fi urcat spre Vârful Omul pentru că nu știam meandrele Morarului. Deci paaarțial participasem la o tură 😀
Era încă vară și eu aveam încă mâna între bandaje și pseudo-inutilizabilă la cățărat. Tura asta se anunța minunată, într-o zonă pe care o știam vag a Munților Bucegi: brâurile nemarcate de pe fața sudică a Masivului Morarului. Alex avea concert în Iași cu Nava Mamă, deci sincronizare perfectă să pot totuși merge într-o tură.
Descriere traseu:
Aveam să plecăm de la Căminul Alpin pe poteca marcată cu triunghi roșu spre Poiana Izvoarelor, cotind dreapta prin pădure, pe curba de nivel care conduce pe la baza abrupturilor Munților Bucegi. Urcăm și coborâm pe la baza văilor până când ajungem în Poiana Coștilei, toată înflorită. La capătul poienii prindem marcajul spre Valea Cerbului. Continuăm urcarea pe vale până la ultimii copaci care anunță ieșirea din pădure. Acolo Mugurel ne-a oprit, ca să echipeze doamnele cu hărți și întregul grup cu informații de orientare privind traseul pe care îl urmam. Asta deoarece de aici părăseam poteca turistică marcată.
Urcăm deja pe firul Văii Cerbului. Se deschid în jur peisajele abrupte ale Munților Bucegi. Santinela Văii Verzi, un țanc plin de vegetație pe care sunt și trasee de cățărare:
În depărtare, Valea Urzicii și Colțul Crăpat:
În dreapta, un brâu lat de iarbă pornea lin, ușor ascendent. Ca să îl prindem, am coborât pe ultimele petice de zăpadă rămase pe firul Văii Cerbului și am traversat pe partea cealaltă de poteca turistică. Iarba era grasă, bine hrănită și foarte rezistentă la tras de ea. Avea să fie de ajutor pe porțiunile mai expuse, unde regula alpinismului de Coștila, cu cele 77 de fire care trebuie trase într-un smoc de iarbă pentru a ține, se tot reconfirmă.
Traversăm continu pe acest brâu, deseori limitați la a merge direct în sus de un perete stâncos aflat deasupra noastră, până ajungem în dreptul unui bolovan care aparent împiedică trecerea. Cu atenție l-am ocolit, urmând o față înierbată mai expusă pe care o traversăm pentru a ajunge la baza unui horn stâncos de vreo 50m. Acesta ne anunța urcarea spre Mănușa Morarului, în șaua Văii Comorilor și trecerea la un nivel mai sus, pe alt brâu. În zona feței mai expuse, care precede ultima coamă înainte de horn, tendința era să tot urcăm, dar ateniție, trebuie rămas pe curbă de nivel pentru a nu pierde brâul.
Așa ar trebui să sune descrierea, doar că noi am rătăcit un pic poteca. Înainte de bolovan ne-am cocoțat pe o muchie, pe niște praguri de iarbă, până cei mai cunoscători și-au dat seama că nu suntem bine și ne-am apucat să descățărăm. Apoi, pe fața de iarbă iar am avut tendința să urcăm prea mult, reperând poteca corectă olecuță mai târziu. Este o zonă unde experiența montană și ochiul format la trasee nemarcate își spun cuvântul. Totodată, mi s-au părut importante capacitatea de a te orienta în teren pe bază de repere, eventual cu o hartă mentală. Când ai așa de multă vegetație în preajmă, mie una nu mi se pare mereu intuitiv drumul.
Hornul. Am urcat hornul care cum a avut inspirație. Majoritatea a depășit săritoarea din el pe partea dreaptă, dând apoi în zona de pământ care conduce în șaua de lângă Mănușa Morarului, șaua Văii Comorilor.
Nu prea aveam idee unde exact pe hartă ne plasăm și cheful meu de a mă concentra era la cote minime. Poate pentru că nu mai ieșisem de o grămadă de timp cu grup așa de mare, în teren care să implice atât de puțin riscul și respectarea timpilor strânși, cu oameni care știau așa de bine traseul și preluau responsabilitatea. Pe scurt, mă lenevisem. Eram atentă pe unde am luat-o, din instinctul de a reface traseul în cazul în care ar fi nevoie, dar nu încercam prea tare și nici prea repede nu mergeam. Observam oamenii din jur, fiecare cu entuziasmul, cu micile victorii, bucurii și mândrii. Împreună făceau o grupă tare veselă. Pe câți oameni, pe atâtea motive de a merge la munte.
Din șaua de lângă mănușă am cotit stânga, urcând pe pante de iarbă care duceau diagonal pe fața sudică a Morarului. Poate mai puțin evident, pentru că eram deja pe o față extinsă de iarbă, dar se vedea destul de clar direcția spre care mergeam, o altă șa pe o muchie vizibilă în depărtare. Din această șa am continuat traversarea stângă-ascendent spre peretele de deasupra și Fântânița Morarului, o zonă unde stânca era umedă în ciuda secetei din jur. Unii au urcat diagonal stânga mult și apoi au traversat mult diagonal dreapta, pe la baza peretelui, spre Brâul Mare al Morarului. Alții au urcat în zig-zag-uri mai mici spre zona cu stâncă umedă și apoi traversare mult dreapta spre muchia Morarului. Ajungeam, astfel, in Brâul Mare al Morarului, pe o platformă mare de iarbă chiar pe creastă, care făcea legătura dintre latura sudică și latura nordică a brânei. Loc de prânz.
De aici, Mugurel ne-a condus diagonal dreapta, prin marea de jnepeni, pe latura nordică a Brânei Mare a Morarului, spre Fereastra Morarului. După vreo 10-15 minute de mers am văzut la mări (de jnepeni) distanță, în jos, un țanc din stâncă, țanc în care se formase natural o fereastră. O parte din grup s-a arătat entuziasmată de a coborâ acea aproape o oră prin jnepening spre fereastră; aș vrea să mă pot lăuda cu așa voință, dar o să mă laud în schimb cu pragul înierbat și comod pe care l-am reperat, l-am anexat și pe care am dormit așa de bine în soare preț de vreo oră. Ce să-i faci? Alpiniștii au darul ăsta de a eficientiza la maxim momentele de odihnă :D. Măcar nu am fost singură, și munțomani precum Laura, Andrei sau Ingrid s-au lăsat ademeniți de aura și energiile cosmice emanate de Morar. Am încercat să ne aliniem cu planetele și, cum planetele dormeau la ora aia în zi… am privit-o ca pe-un semn.
După odihna de aici ne-am întors la platforma unde am luat prânzul, de unde am urcat pe crestulița stâncoasă, ușoară, Creasta Ascuțită care conduce spre Acele Morarului. Doar că noi nu aveam să urcăm spre Acul Mare al Morarului, ci să îl ocolim pe partea stângă, pe o brână înclinată și foarte foarte expusă, Brâul Acelor. Acesta mi s-a părut cel mai periculos pas al întregului traseu, pentru că în stânga era un perete și poteca era destul de fină. Secțiunile astea mi se par mai periculoase decât multe din traseele de cățărare pe care le știu, poate pentru că pe astfel de teren nu poți pune asigurări. Ține de atenția ta și de respectul față de munte, de a-ți aprecia pașii.
Creasta Ascuțită spre Acele Morarului:
Traversare pe la baza Acelor Morarului, poteca nemarcată de pe Brâul Acelor:
După cei aproximativ de 60 de metri expuși poteca s-a mai îmbunat și în stânga s-au deschis pante de iarbă. Coboram ușurel, dar constant, pe Brâul Acelor. Pare evidentă poteca, dar și aceasta este ofertă cu steluță. Trebui să știi când mai cobori un eraj, pe o brână mai jos, pentru că în față apar pereții. De sus în jos pare tot o pantă de iarbă până în Valea Cerbului, dar în realitate sub noi erau adeseori pereți stâncoși.
Ajungem astfel la o muchie proeminentă, populată cu jnepeni prăjiți de fulgere. Acesta era semnul că trebuie să mai coborâm un etaj, pe vâlcelul din spatele muchiei, pentru a continua pe poteca fără obstacole.
Deasupra noastră, Acele Morarului:
Am coborât curând în Valea Cerbului și de acolo am continuat pe poteca marcată spre Poiana Coștilei și apoi Bușteni. Nu înainte să facem o recapitulare cu Mugurel pe unde am fost, ce am făcut.
Astfel de ture cred că își au valoarea tocmai în mentoratul pe care un om de munte îl acordă celor din jurul lui, oameni pasionați, dar poate mai puțin cunoscători. Sunt câțiva astfel de oameni în munții României, precum Mugurel, Naie sau Dinu Mititeanu, oameni care duc mai departe dragostea, respectul și cunoștințele despre munții noștri, pro bono, mai ales când informația tipărită sau organizarea în cluburi este încă așa de șubredă la noi în țară. Nu pot să nu respect o astfel de dăruire, necesită energie organizarea a astfel de ture și protejarea participanților săi.
Albumele foto ale lui Andrei, cu poze foarte faine, le găsiți pe Picasa.
Leave A Reply