Circuit în rezervația Scărița Belioara la început de iarnă

Traseu: satul Poșaga de Sus – Vârful Belioara – satul Poșaga de Sus
Amplasare: Masivul Muntele Mare, județul Alba
Marcaj: punct roșu (uneori întărit cu bandă roșie orizontală – marcaj forestier)
Surse de apă: în satul Poșaga de Sus sau la coborârea de pe partea vestică (așa cum am mers noi), la baza gospodăriei tradiționale din pădure.
Durata: 4-5 ore

Rezervatia Șesul Craiului – Scărița-Belioara cuprinde „Șesul Craiului” situat pe un platou calcaros la peste 1350 m altitudine, în continuare pădurea de pe muntele Scărița, precum și spectaculoase abrupturi ce străjuiesc obârșiile Văii Belioara (afluent al Văii Poșăgii), cu pereti verticali, tancuri, vâlcele, brâne si creste ascuțite. Are o suprafață de 47,7 ha și adăpostește multe specii rare de plante și animale. Sursă informații aici.

Cum am ajuns acolo: pe drumul național Turda-Câmpeni DN 75 până în satul Poșaga de Jos, de unde se continuă pe drumul comunal DC 42 până la Poșaga de Sus, iar de acolo, pe Valea Belioarei, până la marginea nordică a satului și în continuare pe o potecă.

Marcajul turistic de punct roșu este câteodată îmbogățit de prezența marcajului forestier bandă roșie orizontală.Directia generala este est-nord-est.

Cum cochipierul meu a avut concert cu o seară în urmă și nu aveam energia și timpul să facem ceva mai de angajament, am ales un trasu turistic într-o zonă în care nu mai fusesem niciodată. Era deja luna decembrie și zilele erau scurte.

Traseul nostru porneste de sub abruptul Scarita-Belioara. Până aici urcasem pe cruce rosie, din satul Poșaga de Sus, cu mașina. Pornim pe drum, pe langa valea Rastoaca, un mic afluent al văii Belioara, având în dreapta culmea Brădațel și în stânga pereții albi din calcar. La un punct evidențiat de marcaj cotim dreapta prin pădurile de foioase care ne conduc la pășunile din vârful dealului.

Ieșim din pădure în poiana Cornul Pietrii (la 1092 m altitudine). Punctul principal de orientare este un fag gros (după ce trecem șaua) unde ne întâlnim cu marcajul triunghi roșu care vine dinspre Culmea Muncelul. Tot aici în poiană ne întâlnim și cu marcajul triunghi albastru care vine dinspre Cheile Pociovalistei. Poiana este populată de câteva case care par părăsite. Ca să ajungă aici, cred că oamenii erau tare obișnuiți cu mersul la deal și condițiile aprige iarna. O viață cam greu de închipuit pentru unii dintre noi.

Îmi aminteam de copilărie, în anii în care locuiam la țară, la bunici. Ca să merg până la școală trebuia să răzbesc un kilmoetru jumătate pe dealuri, prin zăpadă. Zgribuliți, copii plecau de unii singuri prin sat, total contrariul situației de prin marile orașe, unde părinții își lasă odraslele fix în fața porții școlii, blocând pe parcurs și traficul. Poate nu se compară cu viața pe care o trăiesc oamenii din zonele acestea, unele lipsite și de electricitate, dar o aromă similară tot lasă.

Ne plimbam în plin soare, pe pajiști pitorești populate ici colo cu căsuțe ardelenești. Acoperișuri lungi, acoperite cu fân, cu mult mușchi verde pe partea orientată spre nord. Pereții din lemn. Se încadrau așa de bine în peisaj, parcă simțeai că sunt făcute cu materiale locale.

În față aveam valea pe care am venit cu mașina, înconjurată de dealurile Ardealului. În spate, abruptul Scărița Belioara. Se remarcau câțiva pereți și impozanta peșteră Coșul Boului. Oare nu sunt trasee de escaladă acolo? De departe arată irezistibil, mai înaltă decât Peștera Ungurească din Cheile Turzii.

Nu prea se văd marcaje pe aici așa că pe ceață orientarea poate fi provocatoare. Tentația era să urcăm pe coama dealului pe care eram până pe vârful acestuia. Coechipierul meu știa, însă, că trebuie să ajungem în acea șa și părea mai scurt drumul la stânga, pe curbă de nivel. Așa intrăm în pădure, unde era încă un strat fin de zăpadă. Ce diferență de condiții, date doar de expunerea sau lipsa ei la soare. Cu 5 minute înainte ne topeam de cald și acum eram zgribuliți.

Mergem prin pădure până prindem un drum forestier care ne conduce în șaua cu pricina, unde se întâlnesc, doar pentru a se despărți, mai multe trasee. Noi continuam pe punct roșu în urcare lină prin spatele pereților.

Poteca începe să urce prin pădure până ajungem într-o creastă cu balcon de belvedere. Se vedeau și Cheile Pociovalistei. Mai în spate, Cheile Turzii erau o siluetă vagă. Continuăm urcarea prin spatele peretelui, mergând în diagonală până ajungem pe creasta/platoul de deasupra pereților rezervației Scărița Belioara. Pe aici zăpada insista să rămână, printre copacii prăjiți de fulgere, deși nu mai ninsese de câteva săptămâni. Bun loc pentru împământare platoul ăsta.

Traversăm pe deasupra pereților.

Nici nu ne dăm seama când ajungem de partea cealaltă a pereților și poteca începe să coboare pe o pășune. Cam pe acolo mi-am pierdut capacul de la aparatul foto. Bună inaugurare. Parcă le fac mici și ușor de scos, special să le pierzi. La coborârea de pe pășune poteca se bifurcă. În față mergea spre Stațiunea Băișoara, la stânga înapoi în satul Poșaga de Sus.

Poteca cu marcaj punct roșu ne-a condus imediat într-o pădure bătrână, cu copaci groși, cu ramuri rotite și întortocheate și cu mult aer și lumină în jur. O pădure de foioase dintre acelea care te lasă să vezi totul în jur, inclusiv ursul cum se apropie să te mănânce (glumă). Coborârea a început să fie mai pieptișă, după care a ieșit într-o poieniță cu o gospodărie tradițională apuseană. Un ochi cu căsuțe vechi, acoperite de mușchi.

De aici reintrăm în pădure pe o zonă stâncoasă, mai accidentată. Pe aici este necesară ceva mai multă atenție.

Am ajuns în zona unei stâne unde pământul tocat de oi îl lăsase scărmănat, mult mai predispus înghețului și ruperii gâtului turiștilor. De acolo în 5 minute eram din nou în sat și mai apoi la mașină, chiar când soarele alesese să meargă la somn. A fost o plimbare tare faină.