Traseul Mielul cel Blând
Amplasare: Peretele Animalelor, Masivul Postăvarul
Dificultate: 5B clasic, pas de 7-, 3 l.c.
Cum socoteala de acasă nu se potrivește neapărat cu ce întâlnești pe teren, am coborât de la Coștila sâmbătă seara după ce nu m-am simțit bine în timp ce încercam un traseu. Acum că au secat ambele izvoare din zona Refugiului Coștila și cum nu anticipasem asta, nu aveam nici suficientă apă cât să rămânem două zile sus.
Măcar ne-am făcut o nouă cunoștință…
O vulpe slăbuță a prins curaj și s-a avântat până la intrarea în Refugiul Coștila. A avut noroc, pentru că echipele de aici au fost bucuroase să își împartă mâncarea cu vecina roșcată.
Duminică dis de dimineață am zis să încercăm un traseu mai scurt și mai ușor, așa că ne-am orientat spre Peretele Animalelor din Masivul Postăvarul.
Mergeam la vânătoare de miel… 😛
Cum la intrarea în Cheile Râșnoavei este acum o taxă atât pentru persoane cât și pentru mașini (pentru privilegiul de a privi foișoarele amenajate recent) am ajuns în chei mai devreme decât taxatorul :D.
În Poiana Inului toamna se așterne cătinel, dar sigur. Vegetația începe să ruginească și nu de la apă, pentru că nu prea a plouat pe aici în ultimele luni.
Urmăm poteca bine cunoscută care conduce prin pădure la Peretele Animalelor. Urcăm pe vâlcelul larg care pleacă din Poiana Inului, pentru a coti dreapta pe potecă chiar înainte de terminarea acestuia. Câteva momâi veghează călătorii care nu prea cunosc zona.
Peretele Animalelor găzduiește cu generozitate numeroase animale endemice în România, precum Cangurul, Văduva Neagră sau Pantera Roz. Noi ne-am orientat spre un anumăluț mai inocent și am ales traseul Mielul cel Blând.
Ordinea în care apar traseele, cum urci din Poiana Inului, este: Panseluța, Creasta Căprioarei (chiar unde începe pietrișul în potecă putând fi vizibilă un umăr de stânca intrând în pădure), Iepurașul, Diedrul Corbilor, Lupul cel Rău, Cangurul, Pantera Roz, Mielul cel Blând, Coțofana. Nu știu exact unde este linia din Văduva Neagră 🙂
Mati pleacă pe prima lungime, pe care o împarte cu numeroase plante (din fericire, vegetația din perete a început deja să se usuce, lăsând în urmă mult praf). Ca în mai toate traseele din zonă, prima lungime este și cea mai friabilă. Sărim de prima regrupare și ajungem la o a doua, amenajată în două pitoane. Având coardă de 60 de metri, puteam să ajungem chiar la a treia regrupare (care are vreo 4 pitoane), dar nu am insistat.
Și plantelor le place priveliștea oferită de traseele de alpinism…
Pe prima lungime se găsesc ceva pitoane, dacă le cauți bine…
Bucegiul părea destul de încruntat astăzi, scoțând capul din nori destul de târziu.
A doua lungime din Mielul cel Blând constă într-o traversare la stânga, foarte bine asigurată. Traversarea pornește din dreptul celei de-a treia regrupări întâlnite de noi, unde este și cel mai greuț pas din traseu (cotat 7-, o traversare cu prize foarte bune la mâini și mers la aderență). Regruparea este pe o mică brână de stâncă, în 4 pitoane.
Încă mai am o mică ezitare la traversări, dar va trebui să iau taurul de coarne cât mai curând. Cu toate acestea, momentan am preferat să reintru la pace cu încrederea în sine. Hmm… cum zicea un amic, uneori prea multă filosofie nu ajută 🙂
O echipă era în a doua lungime din traseul Cangurul, care pornește din stânga Mielului cel Blând. În dreapta, o echipă trecea de arcada din traseul Coțofana. În spate, o altă echipă venise la turma noastră de mioare. Se aglomerase zona în acest final de săptămână 🙂
La baza peretelui a apărut un alt grup, în care i-am identificat pe Camelia și Zuzu. Ei au intrat în traseul Pantera Roz, ceea ce a făcut rapelul nostru prin traseu unpic mai sensibil (existând posibilitatea să antrenăm pietre la mișcarea corzii).
A treia lungime din Mielul cel Blând este cea mai frumoasă. Din regrupare pornim ușor dreapta și continuăm pe o fisură verticală fără pitoane. Ar fi vreo 6 -7 metri de mers fără asigurare, dar cred că fisura se pretează bine la asigurări mobile. Spre finalul fisurii linia traseului nostru traversează stânga, spre o arcadă bine asigurată. La finalul arcadei traversăm din nou ușor dreapta până în regruparea amenajată cu spituri.
Pe undeva pe la mijlocul ultimei lungimi am mai întâlnit o regrupare, deci poți scoate traseul acesta într-o multitudine de lungimi de coardă…
Din două rapeluri amenajate pe linia traseului, dintre care unul de 60 de metri, eram din nou la baza peretelui.
Vestitorii toamnei…
O ultimă privire aruncată spre perete, unde se puteau zări echipele de alpiniști.
Pixeli roșii și albaștri în perete 🙂
Peretele Animalelor chiar este foarte bun pentru școli de alpinism: înălțime foarte mică, trasee pe toate gusturile, multe dintre ele cu asigurări numeroase. Păcat că acest perete are și destul de multă vegetație. Mă întreb dacă a existat vreodată o inițiativă de curățare a traseelor de aici…
În Sinaia am dat nas în nas cu trenul Orient Express, care avea o staționare turistică de câteva ore, sărbătorită cu sprijinul fanfarei. Foarte fain cum i-au șlefuit imaginea pentru a-l transforma într-o atracție turistică de lux.
You might also like
2 Comments
de fapt tocmai apa e problema peste tot 🙁
Copacii sunt ruginii inca de pe acum din lipsa apei (satenii de prin muntii vrancei imi spuneau ca n-au mai vazut niciodata copacii ruginiti la sfarsit de august). Mai toate izvoarele de care stiu prin munti au cam secat. Saptamana trecuta celebra “fantanita” din creasta morarului era desert deci trist rau.
Fain blog, Ioana! Felicitatiuni!
Bună dragă Costin,
Trecu ceva timp. Mă bucur să te revăd, chiar și digital! Pe unde mai umbli?
Într-adevar, seceta nu avea cum să nu își spună cuvântul și este destul de trist.
Poate toamna asta să plouă mai bine, altfel avem o problemă serioasă…