Traseu: circuit Traversare a Pointe Lachenal
Dificultate: AD-
Configurație: o creastă banală
Min / max altitude: 3550m / 3613m
Când: August 2014
Prima dimineață după o zi și ceva de ninsoare în continuu. Apucasem să facem traseul Arete des Cosmiques și, între timp, vreo 20 de centimetri proaspeți de zăpadă se depuseseră pe lângă cort. Poate să fie foaaarte plictisitor să stai atât de mult timp în cort și cu siguranță apuci să îți faci somnul de frumusețe. Asta ca soarele, vântul, frigul să rezolve și impactul pozitiv al somnului :))
Cea mai distractivă activitate era topitul de zăpadă pentru a face ceai sau mâncare.
Soarele de dimineață adusese cu el o puzderie de alpiniști care își amplasaseră corturile în jur.
Era o super zarvă.
Am încercat sa iau pulsul comunității și am început să întreb care ce vrea sa facă. Majoritatea copleșitoare își dorea să ajungă pe vârful Mont Blanc pe ruta Les Trois Monts. Poteca nu mai exista și fiecare din cei cu care am vorbit spera ca dimineața, dacă pleacă cu jumătate de oră mai târziu, să aibă o altă echipă în față, care să facă urme.
O echipa de ghizi apiranți austrieci voia să urce spre Grand Cappucin. Era parte din tema lor pentru a obține certificarea de ghid.
Cum nu prea știam noi zona și venisem un pic nepregătiți, nu știam ce trasee putem face în situații de pericol de avalanșă. Pe atunci nu mă gândeam că sunt niște culoare de gheață care ar putea fi în condiții așa că nici nu luasem șuruburi de gheață.
Am zis să mergem și noi cu mulțimea, către acel traseu care nu avea cum să nu fie ușor: Traversarea Pointe Lachenal.
Despre Traversarea Pointe Lachenal
Am rapelat 30 de metri după care am început traversarea pe la baza stâncilor, prin zăpadă. Mati i-a ajutat pe englezi sa faca rapelul pe coarda noastră. Aflam ulterior ca baietii nu (mai) știau să faca rapel și Mati le-a pregătit totul ca un ghid.
Echipa din fața noastră m-a surprins. Băiatul nu doar că nu știa să facă rapel, dar era de-a dreptul speriat de el. Rămăsese suspendat în coardă și coechipierii lui (+ ce părea a fi ghidul) încercau să îl convingă să dea încet drumul la coardă și să pășească în spate. Ce caută oamenii ăștia în trasee?
Traversam o pantă de zăpadă și revenim pe linia crestei. Suuuuper frumoase peisajele.
În fața noastră se afișa un perete de vreo 70 de metri, singura zona de cățărare din traseu. Cum ne uitam la echipa deja aflată în perete, auzeam și șușotelile britanicilor care inspirau un singur lucru: îngrijorare. Era clar că nici nu își puneau problema să urce în peretele ăsta. În spate nu prea se mai putea pentru ei. Văzusem mai devreme că unele echipe ocoleau peretele prin dreapta, dar de unde stăteam nu se vedea ce este “după”.
Așa am ajuns să mă înțeleg cu Mati că nu este mare pierdere dacă nu facem lungimea asta de cățărare, dar cei doi băieți s-ar bucura de companie. Chiar așa a și fost. când i-am anunțat că am decis și noi să ocolim pe dreapta, unul dintre ei s-a întors la noi și ne-a spus că, sincer, apreciază tare ce facem. Acela a fost momentul în care am simțit că aș face asta oricând și nu aș regreta că am ratat un traseu.
God damn it, de ce să intri într-un traseu de care nu ai auzit nimic și de care nici nu te simți pregătit?
În fiiine.
Ocolim pe dreapta, peste un prag ușor spălat care ne conduce imediat pe teren ușor. Era și un piton pe aici. Continuăm traversarea, după care urcăm panta de zapadă de deasupra noastră.
Revenind în linia crestei, băieții ne împărtășesc că intraseră în traseu pentru că li se păruse mai distractiv decât mersul pe ghețar și își făcuseră între timp o grămadă de griji că nu mai prind ultima telecabină. Coborârea a fost rapidă, pe o panta cu zapadă mare și pufoasă.
Pe drumul de întoarcere nu au contenit să ne mulțumească pentru că i-am salvat. Glumeau că or să își ia bandane ca ale noastre, în amintirea salvatorilor lor :)). Mie nu mi se părea că am salvat pe cineva, pentru că traseul era mult prea ușor ca să aibă motive de panică. Poate însă că așa ar vedea și un alpinist mai experimentat decât mine motivele mele de teamă într-un traseu.
Eu m-am ales cu niște ciocolată bună, dacă tradiționalul vin nu era în stoc la purtator.
Am mai rămas și noi puțin pe ghețar, după care ne-am decis să plecăm. De a doua zi se anunțau vânturi mai serioase și închiderea ferestrei de vreme, pericol de avalanșă era deja. Hai să căutăm un alt loc pentru vacanță. A fost o vară plină de precipitații în Alpi, care anunța o toamnă rară și superbă în care mai toți pereții aveau traseele de iarnă în condiții excelente de cățărare.
>Mont Blanc du Tacul între nori:
Peretele nordic al Grandes Jorasses, deja împodobit de iarnă:
Dent du Geant, Creasta Rochefort și Grandes Jorasses:
Urcarea înapoi la telecabina de la Aiguille du Midi, pe creasta pe care cu câteva zile în urmă căzuseră trei alpiniști (unul a picat și i-a tras și pe ceilalți doi). De la știri, motivul era că un ghid a luat pe munte două persoane fără experiență de mers la colțari. Încă un motiv pentru care traseele foarte populare sunt periculoase.
Telecabina coboară de la Aiguille du Midi către Chamonix, într-un peisaj superb. Oare cum era odinioară, când nu exista coborârea cu telecabina, să ajungi atât de sus și să îți vezi casa aparent la doi pași distanță: 🙂
Artă alpină:
Grota de gheață care anunță ieșirea alpiniștilor din stația telecabinei către munte. Turiștii s înghesuiau și făceau poze ca la urs când se mai zărea un alpinist pe creastă:
Un pic dezamăgită că nu am apucat să facem vreun traseu mai de angajament, mă uitam cu speranță la faptul că mai avem ceva zile de vacanță. Unul dintre ghizi îmi spusese că se anunță vreme bună în sud, către Italia și sudul Franței și am corelat informația cu excursia Iulianei în Verdon. Hmmm, nu am fost niciodată în Verdon și acolo se anunța vreme bună. În jumătate de zi puteam să fim acolo…
You might also like
Leave A Reply