Varful Dent du Geant, Alpii italieni

Doi străini în fața oficiului turistic din Zermatt. În depărtare se simțea parcă umbra Matterhornului, cel mai semeț vârf elvețian, dar de zărit nu se zărea. Pe aici era vreme instabilă de câteva zile și ninsorile descurajau alpiniștii în a se aventura către vârf. Unul dintre cei doi întreabă angajații biroului, aproape șoptit, how can we climb from here to Refuge Abruzzi? Oamenii de la oficiu se uită ciudat și pe celălalt străin îl bușește râsul. Ce impresie și-or fi făcut oamenii ăia dacă noi am întrebat cum putem să cățărăm până la refugiu? Ce șanse aveam să încercăm vârful? :)) Răspunsul lor, natural, a venit prompt: Nobody has climbed Matterhorn this season, not even the guides; you shouldn’t go there.

Deh, ei nu aveau să știe niciodată că Mati a mai făcut vârful Matterhorn de două ori, o dată cu traversare de pe o parte pe cealaltă. De data asta parcă voiam să merg și eu acolo. Nu este visul meu să urc pe muntele de pe ciocolata Toblerone, dar aș fi curioasă în a vedea acest vârf atât de dorit.

Nu avea să fie anul acesta. Am petrecut două săptămâni în zona Alpilor și, după ce 7 zile nu s-a ivit o fereastră cum se cuvine pentru Matterhorn, nu am avut chef să risc în a pierde o săptămână așteptând, când puteam face o sumedenie de alte chesitii în munții din zonă.

Deci: tura de vară în Alpi (August 2014)

De data asta am mers cu mașina în Alpi, tocmai pentru că se anunța vreme ciudată. Dacă prognoza era corectă, voiam mobilitate. Este adevărat, se pierde mai mult timp pe drum, este și obositor, dar în cazul nostru s-a dovedit lozul câștigător.

Ne-am orientat pentru început către Refugiul Torino și partea italiană a Alpilor. Nu aveam timp să ne aclimatizăm, pentru că… așa alesesem noi. Nu se legau, aparent, două zile cu vreme frumoasă în prognoză și nu voiam să ratăm fereastra.

Pentru a urca la Refugiul Torino am lăsat mașina într-o parcare mare, aflată la o stație de autobuz de La Palud (unde este stația de telecabină). Din parcare a luat un autobuz gratuit care ne-a lăsat fix în fața telecabinei. Nu îmi amintesc numele parcării, cred că era Val Veny, dar o puteți recunoaște după imaginea Crestei Peuterey:

În Valea Aosta soarele strălucea în timp ce pe ghețar se tot perindau norii, aducând uneori și ninsori sau vânt. Ne-am făcut curaj și am pus cortul pe ghețar, în apropierea refugiului. A doua zi voiam să încercăm Dent du Geant.

Dent du Geant

Dent du Geant este vârful din fața Refugiului Torino, foarte ușor de localizat și care anunță începutul Crestei Rochefort. Aceasta creastă se spune că ar fi una dintre cele mai fotogenice din Alpi, întinzându-se până la Creasta Grandes Jorasses.

Peisajul este foarte frumos de la Refugiul Torino. Pe de-o parte ai Valea Aosta, în lateral este Creasta Peuterey și vârful Mont Blanc iar în spate este acul Dent du Geant cu Grandes Jorasses. Dacă este senin, cred că se vede și vârful Aiguille du Midi, de pe partea Franceză.

Ne-am trezit cu noaptea în cap, adică pe la 3, am făcut ceai și am mâncat, după care am pornit în coborâre ușoară pe ghețar, doar pentru a începe inevitabila pantă de zăpadă spre Dent du Geant. O avalanșă deja se scursese pe aici și acum zăpada era întărită.

Pentru a ajunge la vârf trebuie urcate niște culoare de zăpadă și gheață. Nu le-am simțit ca dificile și nu prea a fi avut unde să punem asigurări, dar noi am mers regulamentar legați în coardă.

Odată ajunși pe Creasta Rochefort urmează traseul clasic de urcare pe Dent du Geant, vertical, pe odgoane – niște corzi groase și solide. Este cunoscuta sub denumirea Plaques Burgener.

Detalii despre traseu aici și un pic de istorie a lui aici.

Este un traseu de artificial, pe care nu îl parcurgi prin mijloace corecte :).

Noi nu am ajuns chiar pe vârf pentru că mi s-a făcut super rău. O combinație de greață cu durere de cap. Retragerea a necesitat rapeluri. Nu eram sigură atunci că ce simțeam era rău de altitudine, dar am fost sigură câteva zile mai târziu, când am făcut alte trasee. Asta, posibil combinată cu ce am mâncat cu o seară în urmă. A tot stat pe acolo, sperând că mă simt mai bine, dar cum mă mișcam cum îmi era greață. Așa învață Ioana cum să se comporte în Alpi…

Mă ofticam că ne retragem, dar îmi spuneam că nu e bai, tura este abia la început și se pare că avem noroc de vreme frumoasă. Când ajungi așa de greu în zona asta, nu prea îți vine să irosești o zi făcând o plimbare când sunt atâtea trasee de cățărat. Na, că tot oarecum am făcut doar o plimbare. Anul ăsta am concluzionat clar că nu sunt dintre aceea care pot ignora ziua de aclimatizare 🙂

Ne-am întors la cort, am stat să îmi revin puțin, după care am coborât în Valea Aosta. Vremea se anunța aiurea pentru următoarea zi și ne dădea timp să trecem pe partea franceză a Alpilor.