Traseu: Buşteni – Vâlcelul Picăturii – Vârful Picătura – Creasta Picăturii – Crucea Eroilor de pe Caraiman – Valea Jepilor (traseul Jepii Mici) – Buşteni
Stare traseu: traseu nemarcat, asigurat ici-colo cu pitoane, friabil (recomandat pentru cei care au cunoștințe de echipament de alpinism/experiență de căţărare, orientare pe teren sălbatic şi friabil).
- Dificultate în cotaţie clasică Creasta Picăturii: 3A;
- Echipament utilizat: o semicoardă 60m, 6-7 bucle;
- Surse de apă: în Buşteni şi pârâul care curge prin Valea Jepilor;
Echipa: Sandrina, Victor, Roxana, Horia, Dănuţ, Ioana
Povestea traseului Creasta Picaturii
Plimbările prin zona Văii Albe nu au cum să nu îţi atragă atenţia la măreaţa creastă care stă în faţa Peretelui Văii Albe. Am urcat iarna Albişoara Crucii, dar asta a fost singura interacţiune cu acestă creastă… până acum 🙂
Parcurgerea Crestei Picătura a fost genul de tură pe care o planifici în 3 şi ajungi în 6 pe traseu. Scăzând în viteză, am câştigat în starea pozitivă care ne-a acompaniat pe un traseu care tocmai atunci când părea că devine plictisitor… s-a terminat 😀
Am intrat în traseul către Picătura din pârtia de schi Kalinderu, pe care am urcat până la al 5-lea stâlp. De aici poteca a cotit dreapta prin pădure, mai mult sau mai puţin pe curbă de nivel. Era foarte de dimineaţă, foarte plăcut afară iar noi ne mişcam binişor.
O altă surpriză plăcută, Viorica şi Octavian urcau spre Valea Sacă a Craiamanului. I-am lăsat în urmă, am traversat firul Văii Seci a Caraimanului şi de aici am început oficial bălăureala.
Teoretic, Vâlcelul Picăturii este primul vâlcel pe care îl întâlneşti de la trecerea Văii Seci. Problema era că pentru a-l găsi trebuia să urcăm un pic imediat cum traversam Valea Seacă. Noi nu am urcat şi tot mergând pe curbă de nivel am ajuns lângă Valea Albă. Ne-am întors şi de data asta am nimerit vâlcelul.
… nimerit vâlcelul este mult spus. Mai întâi am urcat pe nişte poteci de capre negre (a se citi brâniţe şi poteci aparente printre copaci), am intrat în vâlcel pentru a-l părăsi curând spre dreapta. Cumva am mers după nasul de alpinist al lui Victor, care nu l-a trădat nici de această dată.
Vâlcelul Picăturii are la bază o zonă stâncoasă, cu mici săritori pe care le-am depăşit fără probleme.
Unde cu un an în urmă coteam stânga ca să intrăm în Vâlcelul Picăturii, acum am cotit dreapta şi am intrat în vâlcelul paralel. Pe acesta am urcat pe o zona accidentată pana la capătul vâlcelului, unde se oprea cu o privelişte frumoasă asupra peretelui Văii Albe.
Punctul de belvedere era străjuit în stânga de un mic ţanc stâncos, unde băieţii au zărit primul piton. Oh, ce veste minunată, eram pe drumul cel bun! Am urcat vreo 3 metri, după care am cotit stânga pe o brână luuuungă care îmbrăţişa ţancul pe partea lui stângă.
După vreo 60 metri de mers pe lângă ţanc (sunt femeie, aşa că îmi sunt permise aproximările greşite de distanţe), brâna a început să urce brusc şi să devină mai accidentată.
Pe brâna de iarbă (numit în schiţe Bârul Lung?) am tot urcat, dând ici-colo de câte un piton, continuând să ocolim uşor “ţancul” (ţancul s-a dovedit a fi chiar Vârful Picătura) prin stânga. Apare şi o mică săritoare cu pitoane, unde noi am ales să punem siguranţa pe primul loc şi ne-am asigurat. Dupa Hornul cu Zade (un vâlcel plin de pământ) am ieşit pe o brână de iarbă superioară, într-o regrupare improvizată. Muuuulţi jnepeni în zonă, oferind un plus de confort la urcare.
Prima şi singura lungime de coardă integral de căţărat până în Vârful Picătura, asigurată cu pitoane, se aşternea în faţa noastră. Nu aveam espadrile, dar dificultatea era mică, aşa că am căţărat-o la bocanci.
Pe genul ăsta de traseu sunt foarte utile buclele lungi, pentru a evita frecarea corzii la tot felul de cotituri. Înainte de Vârful Picătura, o fereastră din stâncă ne anunţa că ieşim din nou în lumina soarelui.
Ne aştepta o privelişte superbă spre Caraiman, cu Valea Seacă urcând aparent vertical spre cruce şi albişoarele coborând cuminţi spre Valea Alba şi Peretele Văii Albe strălucind semeţ sub soare.
În timp ce Victor așeza hărnicuț semicorzile pentru rapel, restul trupei dormita tolănit pe stâncile încălzite de soare. Nu părea să mai avem șanse la soare în următoarea porțiune, trebuia să facem fotosinteză repede.
Unii au luat prea în serios partea cu dormitatul, așa că mare ne-a fost mirarea când Dănuț – rămas ultimul la rapel – își lua minute întregi fără să dea semn de a coborâ. Îl strigăm, îl fluierăm… nimic. Faptul că era în STRUNGA PICATURII nu ne ajuta cu acustica. Până la urmă l-am sunat, la care o voce somnoroasă ne confirmă că este în plină pregătire de rapel. Siguuuur că da.
Pentru că aveam semicorzi de 60m, am făcut dintr-o bucată rapelul din Vârful Picăturii în strunga în care se termină Albişoara Strungii.
De aici traseul este “la inspirație”. Părea mai ușor direct pe linia crestei, așa că am dat înainte pe un teren foarte friabil și înșelător. Puteai muta bolovani cât o unitate PC doar printr-o atingere blândă, așa că am făcut tot posibilul ca să mergem grupați și să nu dăm bolovani unii peste ceilalți.
Urcarea pe Vârful Strungii…
Ajunși în Vârful Turnul, a urmat un nou rapel mai scurt.
Un jandarm ne aștepta la cotitură. Nu, nu un jandarm montan care să ne dea amendă pentru că suntem pe un traseu nemarcat, ci un jandarm din stâncă. Aici este un pas expus dacă nu ești atent, așa că asigurările sunt binevenite. Nu știu dacă poate fi ocolit mai ușor prin dreapta, nu am încercat.
Urmează o porțiune de aproximativ 3-4 lungimi de coardă de semi-cățărare (zona Faţa Înaltă), dintre care o lumgime mai serioasă. Arareori mai găsim câte un copăcel sau un piton rătăcit în care poți să asiguri (asta dacă nu cade tot bolovanul în care e bătut pitonul :P);
De deasupra unei astfel de “regrupari” am daramat un bolovan cat un televizor, care in viitor ar fi putut sa pice peste regrupare, posibil cu oameni in ea.
Am inteles ca exista 3 posibilitati de a iesi din Creasta Picaturii (din portiunea catarabila), dar noi nu stiam exact care este care. As fi vrut sa vad un tunel pe care l-am remarcat in pozele altora, dar am ajuns defapt sub un fel de fisura-horn surplombat. Am ocolit fisura pe stanga, pe o zona de fata cazuta usor friabila.
De aici eram ca şi iesiţi din creastă, putea să se întunece. Urma o pantă lungă acoperită de iarbă, care ne conducea în dreapta Crucii Caraiman (aşa cum urcam).
Nu ne mişcasem foarte repede. Mai exact, ne-am mişcat în regim de plimbare, cu stat mult timp între rapeluri şi cu aşteptat o echipa pe cealaltă.
Am luat prânzul/cina lângă Crucea Caraiman, sub privirile uşor surprinse ale vizitatorilor care încă se plimbau pe Platoul Bucegi. Nuci, salam de biscuiţi, dulceaţă şi alte bunătăţuri. La urma urmei unii dintre noi căraseră mâncare pentru 2 zile 😛
În ultimul moment şi nu de bunăvoie am decis să cobor cu Victor şi Sandrina către Buşteni, ca să prindem trenul de întoarcere în Bucureşti.
Am cam alergat/mers la pas grăbit pe poteca dintre Crucea Caraiman – Cabana Caraiman şi apoi pe traseul Jepii Mici. Cumva am ajuns la ora 8 în Buşteni, cu o oră şi 15 minute făcute la coborâre. Suficient timp să prindem trenul, inutil de repede pentru că Sandrina făcuse stopul prin telefon şi a găsit un prieten care să ne ducă în Bucureşti.
La ora 8 eram în Buşteni, ceea ce însemnă că toată experienţa a durat 12 ore… de la punctul în care am coborât din tren până am revenit în oraş. Suuuuper drăguţ.
Concluzii:
- traseu de orientare pe nemarcat, zonă sălbatică
- slab asigurat şi teren friabil, mersul ca pisica este un musai uneori
- rapelul din Vârful Picăturii poate fi făcut dintr-o bucată (corzi 60m) sau din 2 (corzi mai scurte)
- retragerea din Creasta Picăturii este complicată pentru persoanele care nu cunosc zona (coborâre spre Valea Albă prin albişoarele din Peretele Caraimanului).
- noi am urmat creasta aproximativ matematic, este posibil ca vârfurile din creastă să poată fi ocolite.
You might also like
Leave A Reply