Crovul Medved(ev :P) pe ploaie

Crovul Medved, Valea Cernei

Traseu: Baile Herculane – Valea Cernei – poienile din Valea Cernei – Crovul Medved – Baile Herculane

Crovurile sunt adâncituri de formă circulară sau ușor alungită, formate într-un substrat loessoid datorită acțiunii exercitate de apele freatice.(zice o definiție de pe internet)

Unde găsim crovuri în România? În Munții Mehedinți.

In peisajul cu note dominante de calcar si vegetatie submediteraneana, Crovurile din Muntii Mehedinti sau cum mai sunt denumite, “Poienile de Sus ale Cernei”, ocupa in loc aparte prin originalitatea formelor de relief, a formelor exocarstice si nu in ultimul rand prin caracterul exclusiv pastoral al interventiei omului in aceste locuri. (portalul Munților Mehedinți)

Cum zona Munților Mehedinți este marcată sumar și pe alocuri chiar la derută, cel mai bine este explorarea acesteia cu cineva din partea locului. Ca și din partea locului, pentru mine, este Hume… un iubitor al regiunii şi al crourilor.

Așa că am zis să ne realizăm una dintre întalnirile rare prin locurile pe care el le cunoaște atât de bine: zonele ce înconjoară Băile Herculane, Valea Cernei.

Supriza a fost întâlnirea, încă de la gară, cu o echipă simpatică (formată cu ani în urmă, în mare parte datorită Alpinet.org). Ne-am adunat mai mulți în prima seară la Dumbravă, la km 12 pe Valea Cernei, unde am depănat povestiri. Ne-am pus sacii de dormit pe terasa Dumbravei încă nehotărâți de cum ne vom urni în viitorul apropiat.

A doua zi… ploaie. O stare generala de stăm să bem sau încercăm ceva? Pe măsură ce echipa s-a întregit, spiritul de bețici a fost învins de acela de iubitori ai muntelui, în ciuda atmosferei… umede.

Echipa: Hume (Timișoara); Monica & Șura (parte din salvamont Geoparcul Platoul Mehedinți) + Oana & Radu (din satul cu trei nume: Drobeta Turnu Severin); Ady (salvamont Parâng); Jimmy (Livius din Rusca Montană); eu.

Câteva sute de metri mai sus de pensiune am pornit printr-o succesiune de pâlcuri de copaci și fânețe, urmând curba de nivel pe lângă pereții din Valea Cernei (am găsit și o salamandră). Ţinta era Crovul Medved.

Traseul era alintat ca traseul de sub poieni.

Poteca pe care am mers este folosită de oamenii care mai trăiesc în zonă pentru a păstra conxiunea între puținele așezări rămase. Acestea sunt risipite pe dealurile dintre Valea Cernei și pereții de calcar ce străjuiesc crovurile.

Casele sunt sărăcioase, ascunse între pomi fructiferi (cu rodul copt chiar în această perioadă, ce noroc!), căpițe de fân și câteva animale domestice. Gardurile întâlnite uneori aveau o prezență mai mult simbolică pentru oamenii locului.

Populația este restânsă, puțini încumetându-se să se mai bucure de traiul oferit de aceste pământuri. În drumul nostru am întâlnit câteva case (unele nu aveau nici electricitate), însă oamenii pe care i-am găsit au fost ospitalieri (ne-au servit cu specialități locale: rachiu și brânză).

Apoi a urmat partea pe care nu o aștepta nimeni, probabil datorită faptului că urma o urcare pe pietriș și frunze ude, o foeroargă. De la casa de mai jos am urcat panta prin pădure, care conducea la creasta ce străjuiește Crovul Medved. A fost mai bine decât speram și am avansat repede prin ceață. Doamna care deține această casă este cunoscută în zonă deoarece, în ciuda vârstei, este o persoană activă… care străbate pe jos porțiuni mai întinse decât s-ar încumeta mulți tineri din orașe.

Avansând prin ceață, ploaie și prin pădurea portocalie cu un aer misterios iată-ne în creasta Crovului Medved!

Ne-am așezat corturile în inima crovului, lânga stâna acum părăsită. Am profitat de lemnele deja existente (suplimentate de cele pe care le-am agăţat la coborârea din pădure) și bărbații au aprins un foc la care să ne încălzim. Cum practicam diviziunea muncii… tot bărbații au fost cei care au gătit, protejați de fortificațiile ridicate de fete 😛

Ploaia s-a întețit pe înserat, forțându-ne să ne îndreptăm spre corturi și să rămânem în ele până dimineața (când tot ea ne-ar fi forțat să mai rămânem dacă nu trebuia să ajungem acasă). Ne-am întors pe acelați traseu, până într-un anumit punct, pentru a economisi timp prețios petrecut  într-un mediu foarte ud.

Pădurea era cu adevărat frumoasă. Pătrunsă de ceață și asediată de ploaie, aceasta își arăta culori intense într-o atmosferă misterioasă. Ploaia avea farmecul ei. Am remarcat că dacă nu am fi cunoscut traseul ar fi fost greu să ajungem la destinație, dată fiind inexistența marcajelor.

Din punctul în care am început să întâlnim așezări umane, am urmat o scurtătura ce ne conducea direct în stradă (nu înainte de a ne opri să ajutăm la culegerea nucilor sau a merelor, orice ajutor este binevenit… nu? :P)

Până în ora 13 eram iarăși la Dumbravă, unde am lăsat și câinele care ne-a însoțit tot drumul (și care era cât pe ce să ușureze o tanti de puii de la cloșcă).

Înoțită permanent de nori plângăcioși, echipa s-a dovedit mereu veselă și pusă pe glume. Ne-am permis opriri numeroase, șotii, poze (în ciuda luminii nefavorabile) și mici dialoguri cu persoanele întâlnite.

Așa ne-am despărțit și de Dumbravă, după ce ne încălzisem cu ce aveam la îndemână: ceai, cafea, rachiu, bere (cu sau fără alcool). Așa m-au lăsat Hume și Jimmy la gară, cu un zâmbet larg pe buze și o stare senină precum cerul din Băile Herculane, unde norii cedau în fața luminii soarelui.

Mi-era dor de o astfel de ieșire haioasă.