Schi de tură în Munții Baiului, Azuga

Traseu: Azuga – drumul forestier – creasta Munților Baiului – pârtia Cazacu – Azuga

După tura pe schiuri din Munții Ciucaș voiam să urcăm în platoul Munților Bucegi, dar informațiile cum că zăpadă pe sus nu prea era și faptul că tot am fost pe acolo, ne-a îndemnat să ne lăsăm furați de o altă tură. Astfel, ne-am înscris în tura Claudiei, care alături de Radu și Mike aveau de gând să urce în creasta Munților Baiului. Pe acolo nu am mai fost niciodată!

Mike și Radu au experiență la schi de tură și Mati are o experiență și abilități avansate de coborâre offpiste. În rest, noi ceilalți eram puișori la schi de tură iar Claudia abia își punea în picioare nou obinutele legături de tură.

La 10 făra ceva am plecat din parcarea pârtiei Cazacu din Azuga. Porneam pe drumul forestier care ne ademenea tot mai adânc în inima Munților Baiului.

Am mers destul de mult timp pe drumul forestier, poate peste o oră, parcă suficient cât să înceapă o ușoară plictiseală. Grupul era fain, așa că timpul trecea repede. Remarcam cum reacționează schiurile la anumite tipuri de zăpadă și cum zăpada mai umedă face mai obositoare înaintarea.

Pieile mele de focă, pe care așa le-am preluat, cu un sistem de prindere rudimentar format dintr-o sârmă agățată în gaura din vârful schiului, se tot desfăceau. Ăsta nu era un semn bun pentru că, dacă se udă, nu se mai prind apoi la fel de bine.

Așa am ajuns să trag destul de mult de schiuri. Nu mă deranja foarte tare pentru că făcea bine la musculatură, dar era mai obositor.

Am început să mergem direct prin pădure, intersectând pe alocuri drumul forestier, doar pentru a-l pierde pe final.

Eu, care credeam acum 2 ani că schiurile sunt un animal pe care eu una nu pot să îl domesticesc, descopeream că pe măsură ce le înțelegeam mai bine și le foloseam mai mult, schiul devenea un sport din ce în ce mai frumos și că mișcareadevine din ce în ce mai elegantă.

Încă sunt super temătoare la coborâri pentru că încă nu reușesc să fac viraje în cristiane chiar atunci când vreau, dar acum nu mă mai tem când alumecă schiulr cu sau de sub mine. Nu înțeleg schiorii buni care aleg să rămână pe pârtie după ce au câștigat așa de multă isusință!

Claudia și Mihaela, pasionate de alergat, au condus grupul fiind mereu cu un pas înainte, ca să spun așa. Legăturile lor, din noua generație de schiuri de tură, erau mult mai mici, elegante și ușoare (nu că asta m-ar fi ținut pe mine din performanță :P). Era prima dată când vedeam așa ceva.

În preajma mea, Mati sărea, prindea viteze amețitoare și se juca pe schiuri. Când îl vedeam îmi dădeam seama cât de frumos este sportul ăsta și câtă libertate îți poate da faptul că ești legat de două ‘blăni’.

Dau drumul pas cu pas temerii de a aluneca pe schiuri, dar ce satisfacție și fericire aduce acel mic pas în față.

Vio părăsește pădurea pentru a ieși sub soarele de iarnă:

Ajungem în golul alpin din creasta Munților Baiului și soarele ne întâmpină vesel. Zăpada devenise mai moale, dar nu horror.

Ieșim sub ochii Munților Bucegi, care ni se înfățișau într-o panoramă fermecătoare. Super punct de observat și admirat.

… și poza de grup:

A doua încercare, cu ochii în soare ca să nu iasă contre jour 🙂

Un fenomen luminos surprins de Claudia:

Traversăm pantele de zăpadă sub care se ascunde acum drumul forestier:

Ieșim în creasta Munților Baiului și ne îndreptăm spre intrările pe pârtiile din Azuga:

Pe măsură ce avansam spre releul din capătul pârtiilor Sorica și Cazacu, zăpada începea să mi se lipească tot mai mult de pieile de focă. Nu întelegeam de ce simțeam ca parcă târăsc după mine 5 kg în plus. Cred că de la numeroasele dezlipiri ale pieilor, acum erau înghețate și nu se mai lipeau bine. Cert este că m-au exasperat, așa că m-am bucurat veritabil că am ajuns la porțiunea de coborâre.

Mati, Radu și cu mine am ales coborârea pe Cazacu, care ne conducea fix la parcare. De obicei zăpada de pe Cazacu este mai bună decât pe Sorica, poate și pentru că este mai puțin umblată. De data asta însă generalul nu s-a aplicat și pârtia avea o mică porțiune de pietre fix la începutul ei.

Am ajuns pe schiuri până la mașini, unde i-am așteptat pe cei care s-au aventurat pe Sorica.

Să reinterpretezi constant ce este în jurul tău, să te reinterpretezi pe tine, mi se pare ceva cu adevărat frumos. Muntele, un creuzet pentru atâtea activități faine care până la urmă servesc totusi scopului de a descoperi ceva nou la mine. Să descoperi acel ceva alături de alți oameni care îți împărtășesc pasiunile, daca nu și felul de a le vedea, este un cadou.

Harta traseului urmat, realizată de Radu: