Varful Hasmasul Mare, Muntii Hasmas

Varful Hasmasul Mare, Muntii Hasmas

Sâmbătă: Gheorghieni – Pârâul Mogoş – Culmea Covaci Peter – Trecătoarea Oltului – Valea Fierului – Poiana Albă – Vârful Haşmaşul Mare (1792 m) – Cabana Piatra Singuratică

Duminică: Cabana Piatra Singuratică – Bălan – Izvorul Oltului
Perioada: 23 – 25 Octombrie 2009

Pentru ieşirea din Hăşmaşul Mare am plecat cu noaptea-n cap din Bucureşti, ca să ajungem la 3-şi-ceva dimineaţa în Gheorghieni. Eram gaşcă mare, pregătiţi pentru necunoscut şi pentru o tură lungă, pitorească.

M-am îndreptat şchipătând spre gară. În ultima zi mi se inflamase un deget de la picior şi speram ca tura să nu fie solicitantă, ca să nu am alte bucurii. Pe tren m-am tot perpelit, ca pe grătar, dacă este înţelept să merg sau nu… dar lumea a fost foarte convingătoare şi…  sunt prea uşor coruptibilă în domeniul acesta 😛

Am coborât din tren într-un câmp întunecat, cu un singur bec luminând palid prin ceaţă. Linişte. Er… am ajuns unde trebuia? Ne-am liniştit după ce am văzut câteva blocuri şi un biciclist rătăcit în noapte.

Traseul pornea la ieşirea din oraş şi am sperat degeaba că ne ia cineva la ocazie, mai ales aşa de matinal. Singurul care ne-a agăţat a fost un câine pufos pe care l-am botezat Gheorghiţă. Prin urmare ne-am plimbat pe şosea până ce am întâlnit marcajul turistic (dungă roşie). Traseul nostru a cotit dreapta, pe un drum forestier ce pătrundea în inima Masivului Hăşmaş.

Crăpatul de ziuă ( :P) ne-a prins atunci când am ieşit din zona defrişată, unde am făcut o mică pauză. Şchipătam constant acum, dar decizia a fost luată :D.

Ne-am luat micul dejun sub lumina caldă a răsăritului, fără a ne uita prietenul patruped. Eh, iată că am pornit din nou la drum, hotărâţi, cu o determinare de neînvins… dar în 2 minute ne întoarcem din drum: am greşit traseul 😛

Am continuat plimbarea pe drumul forestier, care cobora, cobora, cobora… până în dreptul unei intersecţii unde a intervenit dilema: pe unde? În dreapta era un panou cu nişte ursuleţi drăguţi şi pufoşi (pe-acolo nu!), în jos drumul ducea spre Bălan, de unde ar fi trebuit să urcăm spre Piatra Singuratică (nu, coboram oricum mâine!)…  prin urmare am cotit stânga, peste Olt, după cum ne informa GPS lui Adi (pârâiaşul acela este Oltul???).

Continuăm pe drumul forestier până la confluenţa unor văi, unde pornim urcarea pe una dintre ele, prin desişul pădurii.

Găseam rareori urme de marcaj turistic. Cu toate acestea se pare că Hăşmaşul nu ne-a lăsat să ne pierdem printre potecile sale. Până am ieşit în luminiş am ajuns deja la discuţii ştiinţifice privind urmele de căprioară, urmele de lup… şi cum se compară ele cu urmele căţelului nostru. Şi iată-ne într-o poiană a lui Şureanu, bătută de soare şi de vânt, unde am decis o nouă pauză.

În sfârşit pauzăăăă, ciocolatăă, soareeee, bătălie între aparate fotoooo…. reţea la mobiiiiil… hmmm…. asta nu prea era 😛

Din desişul pădurii, nu foarte departe de noi, apar două ciute mari, frumoase, care se uitau curioase şi un pic ezitante la turma colorată reprezentată de… noi. Se pare că pădurile din Hăşmaşul Mare încă mai oferă refugiu pentru astfel de creaturi. Nu apucăm să ne bucurăm de o privelişte atât de rară că patrupedul nostru cu dinţi ascuţiţi porneşte în întâmpinarea căprioarelor, gonindu-le cu viteza luminii. Degeaba am încercat să îl oprim 🙁

Continuăm prin Poiana Albă din Hăşmaş, cu casele-i si grajdurile-i părasite şi darăpănate. Prima zăpadă se mai făcea simţită doar prin câteva petice albe, ascunse la umbra tufişurilor. Am zis să ne facem botezul de iarnă pentru anul acela 😀

Am lăsat în urmă casele, pentru a descoperi un mic lac, ascuns între ienuperi. O întâlnire frumoasă, de care s-a bucurat cel mai mult Gheorhiţă, care s-a bălăcit nestingherit în apa cristalină.

Oare ce îi determină pe aceşti patrupezi să urmeze grupuri de călători pe mune… parcurgând uneori zeci de kilometri de la locul de origine?

După câteva poze în care am concurat cu Teatrul Balşoi, după cum spune Darius, ne-am urnit pe colinele interminabile care ne aşteptau.

Peisajul din Munţii Hăşmaş este extrem de pitoresc. Traseul turistic nu implică diferenţe mari de nivel, deci am avut parte de o plimbare foarte frumoasă, printr-un piesaj presărat cu căpiţe de fân, stâlpi cu marcaje creative şi căsuţe părăsite.

Culegem ienupăr pentru ceaiul de seara (care, fie vorba între noi… a ieşit cam compot), ne perpeleam la soare şi ne relaxam activ… adică mergând 😀

Cătinel, căutând poteci printre tufişuri, pierzându-ne unii de ceilalţi… am ajuns pe Vârful Hăşmaşul Mare. Priveliştea era foarte frumoasă, aşa că am lenevit îndelung în acest punct. Se vedeau Munţii Harghitei, Ciucului, Ceahlăul… zone mai greu accesibile pentru cei din Bucureşti. O acvilă ne urmărea plutind pe curenţii de aer.

Apusul se apropia, aşa că ne-am urnit către Cabana Pietrei Singuratice.

Poteca mergea pe buza prăpastiei (sau pe acolo am nimerit noi) şi am speriat în zarva noastră câteva capre negre. Nu mă aşteptam să găsim capre negre în Masivul Hăşmaş, aşa că a fost o surpriză plăcută.

Cabana turistică Piatra Singuratică, aflată lângă formaţiunea stâncoasă cu acelaşi nume, este amplasată în Parcului Naţional Cheile Bicazului, în masivul Hăşmaşul Mare (la o altitudine de 1.608 metri).

Când am ajuns la cabană eram cea mai fericită creatură… orele de târât piciorul după mine se terminau!

O parte dintre noi a dormit în cabană şi o alta în cort, aşezat la câţiva metri depărtare, într-o poieniţă.

Eu am dormit într-o cameră cu multe paturi, împreună cu un grup gălăios şi neprietenos. Dar cui îi mai păsa? Nici frig nu mi-a fost seara… şi asta nu datorită cabanei (a cărei uşă nu se închidea, care nu avea căldără şi care oferea o privelişte inedită spre cer prin gaura din acoperiş).

A doua zi m-am trezit cu un deget mare la picior şi cu un semn că nu fusese deloc fericit cu excursia din ziua precedentă. Prin urmare, nu am putut să mai urc pe Piatra Singuratică (am lăsat-o pentru data aviatoare :D).

Coborârea de la cabana Piatra Singuratică este uşoară şi scurtă, implicând doar coborâre prin pădure. Am ajuns repede în Bălan, unde am sunat un nene care ştiam că este dispus să ne ducă până la Izvorul Oltului.

Hăşmaşul Mare nu este un munte expus, nu este spectaculos şi nici nu este foarte bine marcat… înă oferă privelişti pitoreşti şi o plimbare relaxantă şi frumoasă într-o zonă încă sălbatică. A meritat vizita la un doctor dermatolog foarte nesuferit şi expeditiv din Spitalul Colentina 😛