Traseul Ogledalata (the Mirrors) the short version, Vratsa

Traseul: The Short Mirrors / Ogledalata
Amplasare: Peretele Central, sectiunea The Mirrors, Vratza (Bulgaria)
Dificultate: 6+, A1, 280m
Cand: Mai 2015

Vratsa este o zonă vastă de cățărare pe calcar din Bulgaria, cu o bogăție mare de trasee, tipuri de asigurări și tipuri de cățărare. Astfel, într-o zi de cățărare poți opta pentru un traseu lung de 500m, cam neasigurat pe lungimi și cu sau fără asigurări existente în regrupări; trasee mai scurte, asigurate cu spituri; escaladă sportivă cu grade pe toate gusturile, de la fățe căzute la peșteri. Să nu spun că zona este frumoasă și din perspectiva unui turist mai puțin dornic de aventură.

Cu entuziasmul de a parcurge un traseu lung ne-am trezit dimineața, în cort, ca să ne ducem din nou la somn auzind ploaia cum răpăie pe supratendă. Aveam să aflăm două ore mai târziu că, defapt, acele 5 minute de ploaie care ne-au dus din nou la somn au fost singurele de ploaie :P. Pe principiul festina lente, am ajuns să fim gata de plecare în traseu la ora 11. O super raritate la mine, care am aversiune de a intra în trasee târziu și a mă supune riscului de a folosi frontala pentru ieșire. Să nu mai pomenesc că la ora 14 se anunțau șanse de ploaie pe la 30%. Să mai intrăm în Peretele Central? Să nu mai intrăm?

Vedeam cum licărea entuziasmul în ochii coechipierului și, just vorbind, și eu îmi doream să mergem acolo. Fie, facem o excepție și intrăm târziu în perete, dar alegem un traseu din care ne-am putea retrage în prima porțiune dacă este să plouă sau să ne lovească neașteptatul: Traseul The Mirros, varianta scurtă.

Ghidul de cățărare spunea așa:

This is a combination of A. Kovandzhiev (to Pinnacle 1) and Ogledalata. This variation avoids the first 5 pitches of Ogledalata, which have too much vegetation, unlike the first 2 (or 3) of Kovandzhiev, which are on sound rock in a dihedral, in the shade before noon.

Se numeste traseul oglinzilor pentru că parcurge o serie de fețe superbe ale peretelui, evidente încă din vale. Pe aici nu domină clasicele hornuri și diedre, ci dansul delicat de a merge pe alvole și mici fisuri.

După primele 4 lungimi din acest traseu ne-am fi putut retrage pe regrupări din spituri. După acest punct, traseul traversează muuuult stânga și ori apare o retragere super incomodă ori mergi în sus până la ieșirea în creastă. Deci, dacă venea ploaia, aveam opțiuni.

Descriere traseu Ogledalata (the Mirrors) the short version

Urcăm pe grohotișul de la baza Peretelui Central, preferând pâlcul de copaci de pe stânga pietrelor pentru a ne mai adăposti de soarele copleșitor. Deja văzusem o grămadă de șerpi prin zonă și coechipierul tindea să aleaga poteca cu pietriș pentru a evita întalnirea cu ei. De pe brâna de iarba de la baza peretelui, traseul The Short Mirrors începe foarte în dreapta, pe un țanc evident.

Aparent vegetația avea să ne încurce pe prima lungime, dar nu a fost așa de rău pe cât părea. Traseul merge ușor pe dreapta diedrului evident care taie peretele și noi am folosit aproape exclusiv asigurări mobile aici. Regruparea este pe un prag în diedru.

A doua lungime continuă pe linia diedrului, cu multă aderență. Uneori favorizam împinsul în mâini în defavoarea trasului de prize, conservam energia. Porțiunea asta are mai multe asigurări fixe, vechi, pe care le-am suplimentant cu nuci și frienduri. La final se iese pe teren ușor, printre lilieci sălbatici, și se regrupează la baza unei fețe stâncoase.

A treia lungime este prima din Ogladalata și este superbă. Față compactă tăiată de o fisură și apoi piperată cu alveole și mici praguri. Delicatețea mișcărilor era super frumoasă. Pe alcouri peretele este populat cu mușchi, ceea ce nu este neapărat plăcut. Regruparea este suspendată, incomodă.

Pentru diversitatea traseului și păstrarea suspansului, a patra lungime schimbă foaia și începe cu o porțiune de cățărare artificială. În topo apare ca un 6+, dar nu au menționat + cât :P. Ce este mai incitant este că a doua asigurare, în care ajungi să pui scărița, este o plăcuța din fier mâncat de rugină, fixată printr-un fel de șurub. Oai, când a pus coechipierul scărița în el mi s-a strâns inima. Cred că lui și mai mult :). Este un pas de A1, nici ca secund nu am ajuns din piton în piton. După aceste 3 pitoane, traseul prinde o fisură care conduce la un copac. Nici pe aici nu este ușor, dar măcar nu mai este de artificial. Există asigurări, dar sunt vechi și necesită suplimentare.

Din regrupare comodă în care eram se vedea traversarea care ne-ar fi scos din zona unde ne puteam retrage ușor. Deasupra noastră norii nu conteneau să se foiască, dar nu păreau să se stabilizeze asupra noastră. Până aici traseul nu a fost foarte greu și ne mișcasem bine. Aveam de ales intre a continua, dar însemna să ne angajăm să mergem cât mai repede, sau să rapelăm. Păăăăăi, traversarea nu arăta așaaaa de nasol și ne simțeam bine… Bun, să continuăm.

A cincea lungime este o traversarea aproape constantă, de vreo 30m. Începem traversarea pe o brână, după care se intră in zona de cățărare artificială. A1. Urcăm 5 metri la liber și în stanga apare o față plină de expansoare. Zona cea mai bine asigurată din traseu, din metru în metru. Regruparea este la 3 pitoane (unde am regrupat noi), fie imediat după traversare fie la cea plasată cu vreo 7 metri mai sus, după înca un pas de artificial (sau, susțin ei, 7-).

Norii negri deja se agitau deasupra noastra și amândoi cred că am conștientizat că este timpul să dăm înainte mai mult festina decât lente.

Deci, începem cu 3 pitoane de A1 pe lungimea a șasea și continuăm pe un diedru ușor care se surplombează o idee spre final. Acolo nu mai este asigurat deloc și se preteaza bine bine la hexuri…pe care nu le aveam. Trece coechipierul și când să ies din regrupare aud un sunet ciudat în spate. Mă uit și mă minunez. O perdea superbă de ploaie se vărsa în lumina soarelui… peste noi. Ploua. Mă uit în sus și peretele deja începea să se închidă la culoare sub asaltul stropilor de apă. Practic am alergat pe lungimea asta. Mă rugam să nu devină dificilă vreo nuca, nici nu mai scoteam buclele de pe coardă, cu gândul la promisiunea că urmatoarea lungime este mult mai ușoară. Astfel, șansele să ieșim din traseu chiar și pe ploaie creșteau considerabil.

Ajung în regrupare, gâfâind, și un coechipier voios mă întâmpină. Făcea poze :)). Auzi, nu te temeai că ți se prăjește telefonul? Îmi pun geaca pe mine și mă așez bine la murat. În față era un diedru de vreo 10 metri, teoretic foarte ușor, și ieșirea în marea brână de iarbă, diagonală, care ne scotea din Peretele Central. Am negociat dacă să mai așteptăm sau nu, dar calcarul nu se îmbunătațește cu timpul dacă este în ploaie.

Calcarul, în ploaie, face o chestie minunată: se transformă în săpun. Devine super alunecos și, în combinație cu praful îi genera nevoia să mă șterg pe mâini în continuu. Totul era alunecos și am si dat cu sete cu un genunchi de perete, rămânând în mâini.

Eu, udă leaorcă, încântată că ploaia s-a oprit și noi am ajuns în ultima regrupare în siguranță:

Regrupăm după a șaptea lungime la vreo 10 metri după diedru, în stânga, la două pitoane. Aveam în vecinătate doi bolovani dizlocați, fiecare cam cât un televizor. De aici am continuat diagonal dreapta și am ieșit într-o brână frumoasă de iarbă, pe care puteam să mergem lejer. Vreo 60m până am ieșit într-o vale înierbată, chiar sub creastă. Am strâns echipamentul, ne-am îmbrățișat fericiți că totul a mers bine și că am scăpat chiar ieftin, după care am continuat în stânga pe grohotiș până la o săritoare-horn care ne-a scos în creasta Peretelui Central.

A dat soarele. Oaaa, ce frumos. Eram fleasca și simțeam cum mă încalzeam în lumină. Ce faaaain a fost!

Eram înfometați, ni s-a terminat apa, dar a fost o zi așa de faină! Am început să mergem pe creastă la dreapta, până coboară bine, loc marcat de un stâlp ca un fel de vârf cu belvedere către Vratsa. De acolo am prins o potecă oarecum evidentă care ne-a coborât un pic prin pădure (ușor orientat dreapta) până într-o șa cu formațiuni stâncoase. Aici erau ascunse în vegetație udă șufele către scara de fier.

Scara asta duce pe un grohotiș imens, unde au ajutat orele de schi din iarnă. Poate nu părea așa pentru coechipier, care ar fi coborât în 5 minute la viteza lui, dar eu știu mai bine cum aș fi coborât acum 2-3 ani :p

Ajunsi in drumul din chei, cu un strat solid de ciment fixat pe încălțămintea și hainele ude, ne-am îndreptat relaxați spre corturi. Silvia și Anca renunțaseră la ziua de cățărat pentru că cineva – nu dăm nume – uitase mașina descuiată. Fetele au fost suuuper drăguțe să stea în preajma ei.

Oai, ce zi plina si super faină! Ca c’est la aventure!

Concluzii:

• Gradele bulgărești sunt diferite față de cele românești. Aș spune că traseele lor sunt subcotate cu jumătate/ un grad, dar este disputabil.
• Regrupările sunt pe spituri, primele 4, după care sunt pe pitoane. Asigurări vechi mai există în traseu, dar se impun porțiuni de asigurări mobile și nici asigurările vechi nu sunt neapărat de încredere.
• Nu m-a mai prins ploaia în traseu de la Fisura Albastră. Chiar mă gândeam ce norocoasă am fost 😛
• Topo-ul pentru Vratsa se poate cumpăra de la punctul de informare turistică din Vratsa, aflat chiar la limita dintre oraș și chei.