Valcelul Poienitei si o parte din Valea Malinului

Valcelul Poienitei & Valea Malinului

Traseul: Gura Diham – Poiana Coştilei – Vâlcelul Poieniţei – Valea Mălinului – Poiana Coştilei – Buşteni
Data: 24 Martie 2012

Luând în considerare că zăpada a fost perfectă cu un week-end în urmă, atunci când am parcurs Albişoara Crucii, săptămâna aceasta aveam în gând o creastă: Creasta Mălinului.

Atât Coştila – Gălbinele cât şi Creasta Mălinului sunt două creste frumoase din Bucegi, foarte tentante iarna. Din câte am înţeles Coştila-Gălbinele se află deja în condiţii de vară… şi vara am parcurs-o deja. Aşa că ne-am orientat spre Mălin…. Dacă tot e ca vara, să fie ceva necunoscut 😀

Prin urmare am plecat dis de dimineaţa din Buşteni, pe poteca marcată cu bandă galbenă spre Poiana Coştilei.

Deşi era atât de devreme, zăpada era foarte moale. Din fericire… nu era şi foarte adâncă. O săptămână întreagă de cer senin şi cură la soare transformase zăpada într-o marmeladă albă.

Începem să ne mişcăm greu. Zăpada se opunea la fiecare pas, ne afundam până peste genunchi chiar şi în urmele bătute de cel din faţă.

Alex merge uşor, cât să nu pună presiune mare pe stratul de omăt…

… dar zăpada îl trădează 😛

După o oră şi un pic ajungem în Poiana Coştilei. Nu ne venea să credem că ne-a luat atât de mult. Din fericire, zăpada din poiană era extrem de bună. Oare urma să găsim aceleaşi condiţii mai sus?

Spre creasta aceea din dreapta care se îmbăia în soare ne îndreptam noi. De aici puteam vedea că şi Creasta Mălinul este în condiţii de vară, cu centura de jenepni prin care se ~~înoată~~ urcă la baza crestei descoperită de zăpadă

Lumina abia se ivea în Poiana Coştilei, peste ghioceii şi brânduşele de primăvară deja răsărite acolo unde pământul era descoperit.

Vâlcelul Poieniţei

Cotim uşor dreapta din Poiana Coştilei şi mergem pe lângă limita poienii până în dreptul unui vâlcel. Urmează urcarea pe Vâlcelul Poieniţei.

Acest vâlcel este folosit pentru a evita primele săritori din Valea Mălinului, cele mai mari. Mai sus Vâlcelul Poieniţei comunică cu valea printr-un alt vâlcel: Vâlcelul Pământos.

Zăpada începe să fie din ce în ce mai mare, din ce în ce mai greu de înfruntat. O parte dintre noi se udase binişor deja. Orice posibilitate de a evita poteca prin zăpadă era binevenită, aşa că eram în căutare de copaci prăbuşiţi.

Înaintăm greu. Ne amuzăm, dar în paralel ne şi resemnăm… cum să ajungem la creastă şi să o şi parcurgem în ritumul ăsta? Ritmul era exasperant, dar nu puteam să facem nimic pentru a merge mai repede.

Alex trece de la starea de revoltă la aceea de resemnare. Era ud până la piele.

Găsim un alt copac de care să ne folosim pentru înaintare… mană cerească!

Ajungem într-un final lângă Vâlcelul Pământos. A durat aproximativ 3 ore cursul nostru de înot prin zăpadă.

Vâlcelul pare acoperit de zăpadă aşa că decidem să coborâm, ca să vedem cum este zăpada în Valea Mălinului.

Valea Mălinului

Vâlcelul Pământos iese în Valea Mălinului chiar sub bifurcaţia dintre Valea Colţilor şi Mălin.

Săritorile păreau acoperite şi zăpada era într-o stare mai bună decât pe vâlcel. Cu toate acestea era târziu, nu mai aveam timp să parcurgem creasta şi să sperăm să ieşim pe lumină din traseu.

Ni se acrise de mers prin zăpadă mare şi umedă, aşa că de dragul variaţiunii am coborât pe Valea Mălinului. De urcat doar de vale nu aveam chef… mai ales că o vom face atunci când ne întoarcem la creastă 🙂

Am întâlnit trei săritori. Din prima mai era descoprit doar jumătate de metru… şi să zicem că ar fi putut să pună ceva dificultăţi la urcare. A doua era complet acoperită pe o parte iar ultima, cea mai mare săritoare din Valea Mălinului, putea fi ocolită cu uşurinţă prin vegetaţia de pe stânga.

În termeni academici: ne-am luat ţepă atunci când am urcat pe Vâlcelul Poieniţei. Ne lua jumătate din timp să urcăm direct pe Mălin. Oare de ce recomandă lumea şi iarna evitarea primei porţiuni din vale?

Valea Mălinului este înţesată cu urme de urşi… şi urme maaari. Alex a avut un moment de cugetare atunci când s-a orientat să evităm ultima săritoare pe unde mergeau şi urmele lui Moş Martin 😛