Voie Frison-Roche, Les Aiguilles Rouges

Traseu: Voie Frison-Roche

Amplasare: Le Brevent, Aiguilles Rouges (Chamonix)
Dificultate: 6LC, 6a+, TD-
Data: 16 Iunie 2012
Echipa: Mihai Sima & Ioana

Ce repede se scurge o săptămână într-un loc în care îţi doreai mult să ajungi… După Culoarul Chere şi apropierea de Grandes Jorasses, vacanţa în Chamonix se apropia de final. Mai aveam o zi până la plecare şi trebuia să ne decidem ce să facem.

Cum timpul era prea scurt pentru a face o tură spre Aiguille du Midi (ar fi trebuit să prindem ultima telecabină din aceaşi zi) ne-am orientat peste stradă de Mont Blanc. Masivul alb este urmărit de vis-a-vis de Aiguilles Rouges, o zonă frumoasă care oferă o multitudine de trasee de trekking şi de alpinism.

Noi ţinteam spre un traseu de alpinism de mai multe lungimi de coardă: Voie Frison-Roche. O rută clasică de cățărare la granit, ușurică și asigurată bine (pe spituri). Poate prea bine, ținând cont că lui Mihai i-ar fi plăcut să meargă la mobile 🙂

Ca să ajungem la treseu a trebuit să luăm telecabina din Chamonix către Le Brevent. Călătoria costă 26 de Euro dus-întors și presupune schimbarea telecabinei o dată.

Când am urcat în prima telecabină observ cum se adună și alți cățărători, unii deja cu buclele pe ham. Hmm… nu au cum să dorească același traseu, nu? Aveam să aflu în câteva minute, când la deschiderea ușilor s-a pornit un fel de cursă 100 metri/obstacole spre baza peretelui. Eu și Mihai nu am intrat în joc, din moment ce timpul nu ne presa așa de tare.

De la stația Brevent trebuie să coborâm 10 minute la baza peretelui. Descrierea traseului ne sfătuia să luăm colțari și pioleți cu noi. Pentru că nu știam exact de ce ni se cere să îi luăm… i-am cărat până acolo degeaba :P. Nu-i nimic, ne antrenăm să cărăm rucsacuri mai grele 🙂

A fost un pic amuzant să vedem cum unii cățărători aveau reale probleme în a trece limba de zăpadă care constituia singurul obstacol între ei și perete. Noi am făcut asta fără ajutor adițional, poate și obișnuiți cu stilul de a merge pe astfel de teren în România.

Așa am ajuns să fim a treia echipă care intră în perete. Mihai încă avea probleme cu piciorul, așa că a preferat o espadrilă mai comodă pentru piciorul rebel.

Văzând gradele scrise pe schița traseului mă bătea un gând așa de năstrușnic să merg și eu cap de coardă, chiar dacă era un tip de rocă pe care nu îl cunoșteam. Cu toate acestea, când în spatele meu au mai apărut două echipe vorbărețe și nerăbdătoare… lucrurile au devenit intimidante…

Pleacă Mihai în prima lungime și abia îl aud din cauza șuetei din spatele meu. Nu apuc să plec bine că în spatele meu pleacă cealaltă echipă. Uof, ce presant! Au fost prea multe zile de vreme urâtă și toată lumea așteptase fereastra asta.

Ajung în regrupare și mă resemenz cu ideea că nu am să mă duc cap acum. Era un fel de cursă și parcă simțeai antipatia celor din spatele tău dacă te miști prea încet. Știu că nu ar fi trebuit să mă stresez, dar era prima dată când eram într-o așa… competiție.

În regrupare am ajuns să mă împrietenesc cu echipa din spate: un ghid montan din Elveția, Robin, care venise cu mama sa de 65 de ani. Erau cu adevărat simpatici!

Cățărarea la granit este cu totul deosebită. Fisuri tăiate clar în stâncă, fețe spălate de prize și un teren foarte puțin friabil. O adevărată plăcere pentru cățărători!

A doua lungime traversează ușor dreapta, ajungând într-o regrupare suspendată.

A treia lungime continuă traversarea la dreapta, urcând pe o fisură într-o regrupare super comodă din care puteam admira o echipă de britanici care bătea un traseu nou în dreapta noastră.

A patra lungime urcă pe o față și apoi printr-un horn larg și foaaarte frumos. Fisura era plină de prize bune și la picioare se mergea preponderent la aderență.