A doua zi de cățărare pentru formația vocal instrumentală Octavian – Cătălin – Ioana, după traseul 23 August, urma să fie dedicată unei creste din altă zonă a Pietrei Craiului. Creasta Coarnele Caprei din Padina lui Calineț. Octavian mai fusese acolo, dar Cătălin și cu mine nu știam traseul.
Creasta Coarnele Caprei se înalţă între Vâlcelul Secundar al Călineţului şi Vâlcelul Piticului, afluenţi pe dreapta ai Călineţului, şi sfîrşeşte cu un turn care seamănă cu un corn de capră (poate de aici numele traseului?).
Grad de dificultate: 4 A, 6 l.c.
Stare asigurări: pitoane vechi, asigurări la țancuri și posibilitate de plasare asigurări mobile
O suită de schițe, la alegere:
După ce strângem tacticos corturile de dimineață, urcam spre Refugiul Speranțelor. Și de data aceasta suntem însoțiți de echipa Toma – un adolescent promițător în cățărare la sala pe care o frecventăm – și Silvia care l-a adus pentru prima dată la alpinism.
Urcăm încetișor spre Malul Galben și Refugiul Speranțelor, făcând pauze pentru a-l aștepta și pe Toma. Din șaua de deasupra Malului Galben facem dreapta spre Adăpătoarea Caprelor și de acolo continuăm dreapta spre lanțul dinspre Refugiul Speranțelor. Fără să mai ajungem la refugiu, am cotit din nou dreapta spre scara de coborâre în Padina lui Călineț.
După scara de fier noi am descățărat hornulețul de sub ea, dar există o variantă de ocolire a acestuia prin dreapta (pe direcția de coborâre), prin jnepeni.
Echipa noastră coboară în vale doar pentru a asista la cel mai urat episod care mi-a fost dat să îl văd pe munte.
Pentru mine mersul la alpinism înseamnă camaraderie, atmosferă și înseamă grija față de echipa cu care ești în traseu, dincolo de motivele mai egoiste care mă aduc acolo. Dincolo de ele este o anumită responsabilitate. Ei bine, acum am văzut ce înseamnă egoismul pur care ar fi dus, poate, dacă era altă echipă decât a noastră acolo, să lași un tânăr neexperimentat (un minor), asupra căruia ți-ai și asumat un nivel de responsabilitate, să coboare singur pe un traseu nemarcat sau să te aștepte în acel loc o zi întreagă ca să îți servești propriilor interese. Sper doar să nu mi se întâmple niciodată să merg cu un astfel de om la munte, să nu depind de interesul lui vreodată. Pentru mine a fost un gest impardonabil. Cu ocazia accesata mi-am dat seama atât de clar că nu, eu nu aș putea să las pe cineva singur pe munte, decât dacă l-ar ajuta mai mult sa plec decât sa stau. Munții nu pleacă de acolo, sunt acolo cu mult timp înaintea mea și vor rămâne.
Am ocolit săritorile din Padina lui Călineț pe dreapta. Din punctul de confluenţă al Vâlcelului Secundar (care coboară din stânga, așa cum urcam noi) cu firul principal al Padinei lui Călineţ ne abatem la stînga, urcînd săritoarea dispusă parcă în trepte. De aici cotim dreapta pe o pantă de iarbă care ne conduce la baza Crestei Coarnele Caprei.
Descriere traseul Creasta Coarnele Caprei
Prima lungime pleacă pe o față căzută cu iarbă și ocolește țarcul stâncos de deasupra noastră pe dreapta, pe o brana fiabilă care ne conduce în spatele acestuia. Regrupăm la un piton și un țanc, fix pe linia crestei.
În timpul acesta Silvia abandonează căutarea traseului în timp ce Toma o aștepta în vâlcel, unde se odihnea, după ce a apus ca se simțea rău încă de dimineață.
A doua lungime pleacă deasupra regrupării, pe față, cu un pas de atenție (care se poate trece și la artificial A0). Pitoanele sunt de pe vremea lui Pazvante Chioru’ deci atenție. Deasupra pasului se iese în creastă peste niște bolovani care par instabili, dar au ținut. Ieșim în creastă și facem dreapta pe o brana stâncoasî largă unde regrupam la un piton, un friend și o nucă.
La plecarea în lungimea a treia este un mic pas de aderență, pe care nu prea ne venea să îl trecem la artificial ținând cont de cum vibrau pitoanele pe jumătate ieșite de deasupra regrupării. Cu toate acestea am tras de el, cu gândul acut în minte au ținut atâția ani, doar nu vă revoltați tocmai acum :P. După acest moment este o lungime ușoară care intră pe linia crestei și continuă până în dreptul bavarezei din următoarea lungime. Noua nu ne-au ajuns 60 de metri de coardă așa că regruprea următoare a fost improvizată la un bolovan.
Lungimea a cincea ne urcă pe terenul ușor de deasupra regruparii până la doi copăcei. De aici continuăm prin verdeața din dreapta crestei până sub o fisură unde regrupam la nuca și un piton. Eram tare mândră de mine pentru cum am plasat nuca asta 😀
Urcăm în lungimea șase pe o fisură murdară, dar asigurată ok, care conduce pe o fată ușoară. De acolo traversăm dreapta și trecem de un mini-horn, ca să ajungem pe terenul ușor care anunță capătul crestei.
Am stat sa admirăm împrejurimile, copleșite de forme din calcar, de creste și fisuri, după care am amenajat rapelul care ne-a condus în șaua de sub noi.
Am mers pe curba de nivel în stânga de cum ne uitam în capătul crestei, spre Acul de la Amvon. Pentru asta am urcat întâi o pantă pe care totul se rupea și un fel de vâlcel, până să dăm cu ochii de inconfundabilul ac din calcar. Am mai fost pe aici, atunci când am cățărat traseul Lespezile Lirei.
Vâlcelul cu Smârdar și Vâlcelul Fereastră
Am coborât pe valea de dinaintea Acului de la Amvon (așa cum mergeam noi), denumită Vâlcelul cu Smârdar. Intrarea în aceasta este mascată inițial de jnepeni și smîrdar, dar apoi până la fereastra propriu-zisă este doar coborâre pe grohotiș.
O capră neagră apare în calea noastră. La început era curios faptul că mergea lent în fața noastră, oprindu-se uneori să ne repereze. Apoi Cătălin a remarcat că este rănită la un picior din spate. Off, nu o puteam ajuta așa că tot ce rămânea de făcut este ca natura să își urmeze cursul. Oare o capră neagră cu piciorul rupt are șanse de supraviețuire în sălbăticie?
De la fereastra care dă numele Vâlcelului cu Fereastră cotim stânga, prin interiorul ei, ca să intrăm pe acest vâlcel. Aici încep săritorile, vreo 3-4 la număr. Pe primele 3 le-am descățărat, dar pentru că era ud și ultima era alunecoasă, pe ultima am rapelat-o. După săritoarea cu ciupercă ieșim în Brâul de Mijloc ramura de sus și urcăm stânga pe potecă pentru a da imediat de Refugiul Speranțelor. Coborârea de aici o știam prea bine și a fost o depănare de amintiri, povești și pățanii întoarcerea. Îmi amintesc doar că mi s-a părut scurtă și ușoară – în ciuda grohotișului din Malul Galben – pentru că am avut o companie așa de bună.
Am părăsit Plaiul Foii pentru a le regăsi pe Vio și Ioana la Gura Râului. Cina împreună a însemnat și momentul în care am primit aproape confirmarea că vacanța noastră – planificată cu Octavian dintr-o inspirație de moment și în timp foarte scurt – se îmbogătea cu o prezență, aceea a lui Cătălin. The more the merrier!
6 Comments
Fain.
Cand ati fost? Sambata asta m-am retras si eu pe valcel, si caprita ranita era tot acolo, singura!
Am fost pe 6 Iulie, deja două luni. Să mai fie șanse oare?
Valea cu jnepeni si smardar care coboara de la Acul de la Amvon se numeste Valcelul cu Smardar. La fereastra Valcelul cu Smardar se duce in dreapta, iar in stanga pe sub fereastra se intra in Valcelul cu fereastra. Cand mergi pe Braul Cioranga de la Refugiul Sperantelor, al doilea valcel care-l traversezi este Valcelul cu Smardar, primul fiind Valcelul cu Fereastra.
Gata, am completat descrierea. Mai învăț și eu geografie cu așa feedback, multumesc! 😀
N-ar strica, ca la cei care n-au cont pe wordpress sa le pui niste poze mai vesele, mai ales ca nu toti cei care comenteaza sunt asa incrancenati ca pozele din dreptul lor. 😛
Buhaha, și eu sunt nemulțumită de aceste iconițe, care nu sunt alese de mine (vin cumva prin rotație). Altfel aș pune iconițe cu marmote, capre, ursuleți și alte animăluțe simpatice.